Deasupra Romaniei isi intinde petalele o floare decupata din nesfarsituri de azur, o floare ce parfumeaza si infrumuseteaza chiar Palatele de clestar ale Domnului. Nectarul ei este bineplacut Creatorului, mandru ca a putut plamadi din huma plina de tina o asemenea frumusete. Atat de bucuros a fost, incat din cocoloasele de plamada ramase, a rasarit pe cer LUCEAFARUL de noapte...

O floare ce-si trage seva din taramurile de basm ale Tarii numita Romania, pe unde a haladuit candva Lumina insasi, cea din care avea sa se intrupeze, peste veacuri, asemeni unui curcubeu, Poetul nepereche. Insasi acea Lumina de care vorbeste Poetul: "La Steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga".
Petalele rasfrante ale florii albastre se transforma noaptea intr-o Stea norocoasa pentru acest neam harazit de bunul Dumnezeu, stea care ne lumineaza, ba chiar stralumineaza bezna in care ne afunda parcam tot mai mult. Nu este orb mai periculos decat cel care nu vrea sa vada: noi de ce oare, sau unii dintre noi, nu vrem sa vedem frumusetea-ntrupata in poemele eminesciene, care stralucesc de-ti iau ochii in hrubele neputintei noastre?