Ultimul vlastar al Eminovicilor, a vazut lumina zilei la Botosani, in zorii lui 15 ianuarie 1850. Atunci, in miezul veacului al XIX-lea, in plina iarna geroasa, cu mantie superba de omat, pe cerul romanesc rasarea Luceafarul. Anul care incepea- ziceau cartile stravechi si intelepte- se afla sub stapanirea Planetei Venus, numita din popor Luceafar. Sclipirea aurie a astrului, in acea dimineata fericita, era tocmai acel semn divin prevestitor ca, in spatiu spiritual al batranei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafarul culturii romanesti.

Frumosul prunc Mihai era, exact ca-n poveste, al saptelea din cei unsprezece copii zamisliti de sotii Eminovici: Raluca (Ralu) si Gheorghe (Gheorghies). Tragandu-se din razesti de vita veghe, parintii nu erau nici tare bogati, dar nici saraci lipiti pamantului. Cand Mihaita se facuse copacel, hoinarind prin "natala mea valcioara", s-a trezit inconjurat de primii frati: Serban, Nicolae, Iorgu si Ilie. Cele dintai surori Ruxandra si Maria s-au prapadit de copile. Dar "dulcea mama" Raluca a mai adus pe lume si alti prunci, dupa ce Mihai ajunsese marisor: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata, ca si Ruxandra si Maria, la varsta frageda.