Referat MONARHUL IDEAL

MONARHUL IDEAL Conform traditiei clasice romane, virtutile poporului rege erau ntruchipate n primul dintre cetateni - principele - care prin calitatile sale putea asigura bunavointa zeilor si fericirea supusilor sai. Cu crestinismul, peste aceasta conceptie s-a suprapus o alta, nutrita de continutul noii religii si care si-a gasit forma finala n teologia imperiala ntemeiata de Eusebiu din Caesareea. Datorita paralelismului Divinitate - basileu, ntre Cosmos si stat, mparatul trebuie sa-l imite pe Dumnezeu, dnd dovada ca este un spirit superior, nzestrat cu virtuti fundamentale precum bunatatea, ntelepciunea, puterea, dreptatea, prevederea[1]. Aceasta perfectiune morala a sefului statului este importanta nu n sine, ci datorita faptului ca "mimesis-ul" functioneaza si la nivelul inferior, al supusilor care trebuie sa-si imite mparatul, aceasta oglinda a divinitatii. Rolul de oglinzi ale principelui care este jucat de operele istorice pe care le analizam nu este o inventie a epocii studiate. La acest sfrsit de Antichitate si nceput de Ev mediu ele sunt cu att mai importante cu ct nu mai exista tratate de stiinta politica si scrierile istorice, alaturi de literatura parenetica, au nu doar o functie de moralizare, ci si una politica, de a oferi modele pentru o conducere eficienta. Este drept ca datorita specificului societatii, sanctiunea activitatii principelui este lasata pe seama divinitatii, dar bunavointa sau pedeapsa divina nu-l privesc doar pe cel aflat n frunte, ci se rasfrng si asupra poporului. La acest nivel am putea vorbi despre o responsabilitate de tip "politic" n sensul pe care l dam noi acestui termen, a guvernantilor fata de cei guvernati, dar careia n epoca i se releva n special aspectul moral.O prima problema este cea a terminologiei, caci definirea persoanei care stapneste si a realitatii care este stapnita ilustreaza conceptia ideologica a unei societati. mparatul, denumit autokrator n traditia romana, ncepe sa primeasca si numele de basileus, ntlnit ca atare nca nainte de a fi devenit titlul oficial, n lucrarile istorice de secol VI. De exemplu, foarte interesant ni se pare vocabularul puterii asa cum apare la Eustathius Epiphaniensis. Regatul lui Romulus este numit basileia, la fel cum tot basileia este imperiul n epoca dintre domnia lui Diocletian si cea a lui Zenon. Principatul lui Augustus este monarchia, iar perioada consulilor nu este nici macar amintita, conform bunului obicei al cronicarilor[2]. Conducatorul statului roman este numit tot timpul basileus[3]. La acest cronicar se pastreaza nsa o anumita distanta ntre mparat si regii barbari, acestia nefiind numiti cu acelasi termen de basileus, ci cu numele de rege, luat de Teodoric (rega prosonomatas)[4]. Chronicon Paschale foloseste titlurile de kaisar si augoustous n sensul lor vechi, atribuit de Diocletian. Gallus este cezar n vreme ce Constantiu e augustus, iar Teodosius este ridicat augustus de catre Gratian[5]. n acelasi timp autorul anonim face apel si la terminologia recenta, numindu-l pe Teodosie si basileus, asa cum se refera de altfel si la Heraclius[6]. Este foarte posibil ca Theophanes sa fi preluat chiar din Chronicon Paschale aceasta terminologie imperiala, deoarece regasim la el ideea ridicarii lui Teodosie la rangul de august[7], iar n rest regula este cea a numirii mparatului basileus. Malalas, desi l numeste pe mparatul roman ntotdeauna basileus, pentru regii popoarelor barbare foloseste termenul de rege, n formule de tip rex ton Hounonon[8]. Aceasta dovedea ca nca mai exista preocuparea de a ierarhiza prin titulatura folosita pe diferitii monarhi ai lumii, ntre care mparatul de la Constantinopol trebuie sa ocupe primul loc.La alti autori de lucrari istorice, aceasta distinctie nu mai functioneaza cu multa claritate. Pentru Nonnosus, si mparatii bizantini si regii din Axum sunt desemnati cu acelasi termen de basileus, n vreme ce imperiul este fie romaiken politeion fie romaion arhe[9]. Istoricii, n virtutea imitarii modelelor imperiale, nca l mai numesc pe mparat cu vechiul titlu de autokrator, corespondentul latinului imperator, dar aceasta nu este unica maniera de desemnare. n fragmentele care ni s-au pastrat de la Petrus Patricius nu am observat dect o data apelul la termenul autokrator, referitor probabil la Marc Aureliu[10]; n rest, el foloseste numele mparatilor fara calificativ: Tiberios, Traianos, Diocletianos, s. a., sau le confera titlul de basileus, pe care l da si regilor barbari. Decebal este ho Dakon basileus asa cum si Constantin este tot basileus[11]. n anumite cazuri, basileia pare sa fie la el folosit n sensul de imperium, asa cum pentru respublica (n sensul abstract de stat) foloseste politeia[12]. Aceasta nu nseamna nsa conferirea unei valori superioare organizarii romane de stat si conducerii acesteia, atta vreme ct si imperiul persan este numit tot politeia[13]. De altfel, o asemenea abordare nu este surprinzatoare la istoricul care subliniaza egalitatea n plan practic si teoretic dintre cele doua imperii.Procopius alterneaza n desemnarea mparatilor titlurile de autokrator si basileus, cu o preferinta pentru cel din urma. Ca o ipoteza, am putea considera ca foloseste primul termen pentru a-i numi pe mparatii de odinioara ai romanilor, romaion to palaion autokratores[14], n categoria carora par a intra Traian sau Anastasie[15]. Basilei sunt n general numiti mparatii de dupa Zenon, inclusiv Iustinian, fara sa putem afirma ca folosirea acestui titlu l exclude pe cel de autokrator, care apare nsa mult mai rar. mparatia romana este si la Procopius romaion arhe[16].Menander Protector, n pofida intentiilor de a scrie o istorie clasica, este influentat de aceeasi moda, lansata probabil de cronicari, pentru care singura forma de conducere monarhica trebuie sa fie asemanatoare cu cea a regilor din Biblie, pe care traducerea greceasca a Scripturilor i numeste basilei. Astfel, nu am observat la Menander dect de doua ori termenul de autokrator, folosit nsa de o maniera intersanjabila cu basileus. Iustinian este numit n ambele moduri[17], ceea ce ne ndeamna sa credem ca alternanta titlurilor nu are dect valoare stilistica. Probabil ca din aceleasi motive acest autor mai foloseste destul de frecvent si titlul de caesar, Kaisaros, cu semnificatia de mparat, si nu de asociat la domnie pe care l aplica, de exemplu, lui Tiberius al II-lea[18]. Frecventa mult mai mare cu care apare basileus este datorata probabil ncetatenirii folosirii acestuia n operele istorice, autokrator fiind folosit doar n virtutea unei concesii facuta stilului clasic. Sefii barbari cu o anumita importanta sunt si ei numiti basilei, fie ca e vorba de regele persan sau de regi ai barbarilor orientali[19]. Titlul regelui persan este chiar tradus la un moment dat literal n greaca (ellenidi), unde suna ca basileus basileon[20]. Pentru regii barbari, ca sa se marcheze distanta care totusi i mai desparte n plan ideologic de mparatul bizantin, se mai pot folosi nsa si titluri ca monarchos (pentru Alboin longobardul) sau hegemon, atunci cnd e vorba de sefi de importanta mai mica[21]. Si respublica romana, si statul persan sunt desemnate n acelasi fel, ca fiind politeia.Aceeasi constatare se poate face n ceea ce priveste folosirea terminologiei imperiale la Theophilact Simocatta, care alterneaza n istoria sa titlurile de autokrator si kaisaros, conferite frecvent lui Mauriciu, cu cel de basileus, care desi apare mai rar, este totusi folosit[22]. Utilizarea mai rara a lui basileus de catre acest istoric ar putea sa para ciudata, tinnd seama de faptul ca el scrie n perioada n care acesta devine titlul oficial al mparatilor bizantini. S-a putut observa nsa din cele spuse pna acum ca nu exista o suprapunere perfecta ntre titulatura oficiala a mparatilor de la Constantinopol si felul n care ei sunt numiti de istorici si cronicari. Maniera arhaizanta n care scrie n general Theophilact este responsabila pentru recursul la titluri care au iesit din uzul oficial. Nikephor, chiar daca si propune sa scrie o istorie de tip clasic, nu mai face apel la titlul arhaizant de autokrator, folosind n mod constant basileus. Era semnul ca evolutia se ncheiase, si titulatura oficiala si terminologia folosita de autorii de lucrari istorice erau din nou identice.Putem considera deci ca istoricii si cronicarii se fac purtatorii de cuvnt ai transformarilor aparute n vorbirea de zi cu zi si care ducea spre grecizarea totala a titulaturii imperiale, ramasa latina doar n virtutea respectarii traditiei romane. Observam astfel ca n vreme ce n Occident titlul de mparat si cel de imperiu ncep din ce n ce mai frecvent sa fie folosite pentru a desemna simple regate, n Orient se petrece fenomenul invers, de folosire a titulaturii de tip regal pentru imperiu si pentru conducatorii sai. Cum nu putem vorbi de o pierdere a substantei ideologice la nivelul titulaturii imperiale din Bizant, caci mparatul ramne nca unic n plan teoretic, chiar daca practic mparte dominatia lumii cu "fratele" sau din Persia, probabil ca sursa acestei transformari se afla n alta parte. Cel mai posibil, asa cum deja am sugerat, este ca aceste transformari n cele din urma convergente sa-si afle originea n Biblie si n vocabularul puterii folosit acolo, la rndul sau de origine elenistica.n operele istoricilor si cronicarilor gasim numeroase referiri la calitatile imperiale, prin care se poate remarca felul n care imaginea ideala era transpusa n realitate si n care autorii selectau sau nu acele trasaturi corespunzatoare modelului. Prima conditie ceruta unui mparat este legitimitatea, istoricii si cronicarii dovedindu-se n continuarea traditiei foarte atenti la distinctia domnie legitima - tiranie, mostenita din perioada clasica. Deosebirea este ca acum fundamentul legitimitatii este n primul rnd unul religios, caci n conformitate cu doctrina Sfntului Pavel, sursa oricarei stapniri este la Dumnezeu. Verificarea gratiei divine continua nsa sa se faca nsa n conditiile traditionale, prin consensul armatei, poporului si Senatului sau prin manifestarea vointei predecesorului pe tronul imperial. Theophilact Simocatta face ntr-un fel din acest raport motivatia scrierii istoriei sale, care vorbea despre instaurarea tiraniei si recstigarea ulterioara a legitimitatii. Mauriciu fusese mparat legitim deoarece urcase pe tron n conformitate cu vointa predecesorului sau, muribundul Tiberiu. "mparatul a luat coroana si hlamida larga de purpura si le-a pus pe capul si umerii lui Mauriciu. Atunci a izbucnit un potop de strigate de bucurie din partea supusilor, caci unii l admirau pe mparatul batrn, placndu-le ntelepciunea si sfatul lui, altii pe cel tnar, ajuns sa se nvredniceasca de atta cinste, iar toti mpreuna l slaveau pe Dumnezeu, care rnduise lucrurile cu bine"[23]. Autorul, prin scrierea istoriei domniei mparatului Mauriciu, nlaturat prin violenta de catre "tiranul pe jumatate barbar"[24] trebuie sa demonstreze legitimitatea noii dinastii, heraclide. Aceasta legitimitate se bazeaza pe rolul lui Heraclius de razbunator al mparatului ucis de uzurpator.La Procopius, distinctia legitimitate imperiala - tiranie barbara are un rol ideologic foarte bine definit n contextul razboaielor purtate pentru recucerirea apusului. ncepnd cu Odoacru, toti conducatorii din Occident, inclusiv Teodoric, pentru care autorul are totusi o simpatie aparte, sunt calificati drept tirani, care au uzurpat prin asezarea lor aici o serie de prerogative imperiale si care se opun mparatului de la Constantinopol, singurul monarh ndreptatit. n general, pentru spatiul oriental, Procopius nu prezinta contestari ale puterii lui Iustinian, cu exceptia tentativei esuate de instaurare a unei tiranii n timpul rascoalei Nika, prin ncoronarea silita a lui Hypatios[25]. Episodul este interesant si pentru ca desfasurarea acestuia are un aer caricatural, nsemnele imperiale nefiind autentice (n loc de diadema este folosit un colan de aur). E ca si cum esecul ar fi anuntat de nsesi lacunele ceremonialului care se vrea a fi cel al unei ncoronari imperiale, dar nu reuseste, datorita lipsei din start a legitimitatii. Uzurparile sunt mai usor de realizat pe plan local, si Procopius prezinta cazul unui Ioannes care ncearca sa instaureze tirania la Dara, tentativa de altfel repede dejucata de soldatii credinciosi mparatului legitim[26].Si la cronicari este prezenta distinctia mparat - tiran, fie ca e vorba de uzurpatori din rndul generalilor romani, fie din rndul barbarilor. Astfel, Malalas i caracterizeaza drept tirani si pe romanul Marcian si pe barbarul Alaric[27]. Totusi, nici cronicarii nu aplica ntotdeauna n mod mecanic eticheta de tiran oricarui personaj care pune n discutie legitimitatea politica. De exemplu, Theophanes nu-l numeste pe Vitalianus tiran, desi acesta se revoltase mpotriva mparatului Anastasius, deoarece el l considera pe acest mparat stricator de lege si necredincios, datorita politicii sale religioase eretice[28]. Probabil aceasta atitudine a cronicarului este un ecou al teoriei rezistentei la opresiune, care justifica ridicarea la lupta mpotriva monarhului care si ncalca prerogativele "constitutionale". n cazul lui Anastasius, ceea ce se ncalcase era obligatia mparatului de a respecta dreapta credinta, iar aceasta ndreptateste opozitia armata a "ortodocsilor" fata de monarhul lipsit de pietate. Pe de alta parte, Theophanes are o atitudine destul de singulara n ceea ce priveste folosirea termenului de tiran, acesta avnd se pare la el nu doar ntelesul de uzurpator, ci si o semnificatie oarecum apropiata de cea actuala, desemnndu-l pe monarhul nedrept. Criteriul aprecierii nedreptatii conducerii este nsa unul religios, ntruct pentru el tirani sunt de fapt persecutorii crestinilor, precum Galerius sau Maximin Daia, sau mai trziu, iconoclastul Leon[29]. Ca este asa ne-o dovedeste afirmatia cronicarului care arata ca dupa ntlnirea de la Milano dintre Licinius si Constantin, "prin mila lui Hristos, persecutarea noastra de catre tirani a ncetat"[30]. Tot o utilizare singulara a termenului de tiran, n sensul sau clasic de uzurpator, dar aplicat problemelor bisericesti este felul n care l numeste pe arianul Makedonios drept "tiran al bisericii" (tyrannon tes ekklesias)[31], ca dovada ca aceasta institutie putea fi n anumite aspecte tinnd de legitimitate asemanata cu statul.Transformarea lui Vitalianus ntr-un personaj pozitiv, pe care o aminteam mai sus, este singulara, caci n afara de Theophanes, care vede n rascoala din Tracia si Moesia o miscare a ortodocsilor mpotriva mparatului necredincios, ceilalti cronicari scot n evidenta ncercarea de instaurare a tiraniei nu din motive religioase, ci datorita ambitiei personajului. Ioannes Antiochenus, de exemplu, arata ca acesta avea "nclinari spre fapte nesocotite" si ca facnd apel la forta a reusit sa-i supuna pe provincialii din Scitia si Moesia, care "i stiau de frica si i se nchinau ca unui mparat" (kai basilea)[32]. Malalas la rndul sau vorbea de tradarea "tiranului" Vitalianus, pe care l condamna n mod deschis[33].Distinctia legitimitate - tiranie nu trebuie sa plece ntotdeauna de la cazuri reale, constatate n practica. Atta vreme ct lipsa definirii unor principii de succesiune ferme si posibilitatea aplicarii principiului electiv deschid calea contestarilor de tot felul, uzurparea este un spectru pe care mparatii aflati la putere l vad n orice moment naintea ochilor. Teama pna si de umbra uzurparii l face pe Apsimaros sa-l exileze pe un anume Filipikos deoarece acesta declarase ca a visat umbra unei acvile deasupra capului sau[34], semn interpretat n mod traditional ca o prevestire a accesului la domnie.Pentru unii cronicari, legitimitatea pare sa se fi refugiat la Constantinopol, caci doar aici se mai gasesc de la un moment dat monarhi care au dreptul la titlul de mparat, Anthemius fiind calificat doar ca "rege al romanilor", n acelasi fel n care regele vandal era rex ton Afron[35]. Pe de alta parte, asa cum modelul politic bizantin are o valabilitate universala, putnd fi adoptat de orice neam care i recunoaste valoarea, si legitimitatea poate fi prezenta n afara spatiului imperial. Printre barbari pot exista suverani legitimi, a caror nlaturare de catre uzurpatori justifica interventia bizantina. Ca sa ramnem tot la Malalas, acesta vorbeste de Huneric vandalul care a fost nfrnt de un tiran[36], ceea ce a determinat expeditia n Africa a mparatului Iustinian, care sustine n prima instanta necesitatea de a restabili legitimitatea.Istoricii au o atitudine si mai nuantata, recunoscnd legitimitatii un caracter nu exclusiv roman, ci acea valoare universala de care vorbeam, bazata ntre altele si pe continutul moral al unei stapniri. Astfel, Procopius se conformeaza cu greu traditiei si obiectivelor propagandei imperiale care i cereau sa-l considere pe Teodoric tiran, datorita felului n care regele barbar si-a desfasurat domnia, raspunznd exigentelor morale pe care lumea n care traia istoricul nostru le cerea unui conducator[37]. Modelul caruia i se conformeaza Teodoric este de fapt unul imperial roman, caracterizat prin respectarea legilor si a libertatii supusilor sai, ceea ce justifica numele de basileus, desemnnd regele legitim n opozitie cu tiranul, pe care i-l confera Procopius.Problema legitimitatii conform modelului roman se pune si n ce-i priveste pe conducatorii persani, despre care dau destule amanunte att Procopius, ct si Agathias, pentru a ne rezuma la acestia. Ca sa dam un exemplu concret, Theophilact Simocatta l condamna pe Baram n acelasi timp pentru faptul ca a ncercat sa uzurpe tronul, devenind tiran, ct si pentru modul imoral n care conducea[38].Criteriile de apreciere a legitimitatii sunt multiple, dar se leaga n general de modalitatea de acces la putere. Ceea ce surprind istoricii si cronicarii la care ne referim este momentul de trecere de la modalitatea traditionala de a ajunge pe tronul imperial prin consensul poporului, armatei si senatului la succesiunea ereditara n cadrul unei dinastii. Binenteles, principiul ereditar nu cunoaste o formulare explicita, varianta oficiala fiind cea a vointei divine manifestata prin mparatul care domneste si care si desemneaza succesorul inspirat fiind de Dumnezeu[39]. Cnd l ncoroneaza pe Tiberius, Iustin al II-lea i se adreseaza astfel: "Dumnezeu te socoteste vrednic. Dumnezeu ti da aceste podoabe, nu eu"[40]. Dincolo nsa de varianta oficiala, populatia recepteaza importanta continuitatii biologice a liniei imperiale. Theophilact Simocatta se face ecoul legendelor care spuneau ca doica celui mai mic dintre fii lui Mauricius a ncercat sa-l ascunda pe acesta de calai, oferind propriul ei copil spre executie, ca dovada a formelor pe care le putea mbraca deja loialitatea fata de dinastie. Acelasi istoric prezinta fidelitatea cu care a fost nconjurat de populatia capitalei un fals Teodosie, crezut fiul lui Mauriciu scapat ca prin minune din masacru[41].Transmiterea ereditara a tronului ncepe din ce n ce mai frecvent sa fie considerata regula naturala, ceea ce explica nelinistea produsa de refuzul initial al lui Leon al IV-lea de a-l asocia pe fiul sau Constantin al VI-lea[42]. Naratiunea cronicarului ne arata apoi ca fusese vorba de o punere n scena cu scopul de a obtine un angajament scris de la reprezentantii corpurilor constituite, ca un pas important spre instituirea sistemului dinastic[43]. Sistemul dinastic evolueaza n cele din urma n directia tratarii imperiului ca un patrimoniu care apartine familiei si care ca atare poate fi mpartit ntre membrii acestuia. Theophilact Simocatta prezinta testamentul lui Mauriciu, care intentionase sa mparta imperiul ntre fii sai, lasnd celui mai mare capitala si partile rasaritene, celui de-al doilea Roma "veche" si Italia cu insulele din marea Tireniana, iar celorlalti fii restul tinuturilor imperiului[44]. n aceasta forma, testamentul lui Mauriciu reprezinta ultima afirmare clara a universalitatii imperiului care cuprinde ntreaga lume mediteraneeana. Pe de alta parte, este dificil de afirmat ca ar fi vorba de un simplu partaj al puterii ntre mparati colegi, pentru a se asigura mai buna conducere a unui stat prea ntins, si mai degraba putem vorbi de o ncercare de mpartire efectiva a imperiului ntre toti urmasii monarhului. Oarecum asemanatoare pare sa fie si ideea care l-a ndemnat pe Heraclius sa impuna n testamentul sau mpartirea puterii ntre fii sai Constantin si Heraklonas, care trebuiau sa domneasca mpreuna cu Martina, ultima lui sotie[45]. Nici n acest caz nu credem ca este vorba de o preocupare pentru mai buna conducere a imperiului prin mpartirea sarcinilor guvernarii, ci de o dorinta omeneasca de a face parte la mostenire tuturor urmasilor. De fapt, nsasi aparitia testamentului care ncearca sa rezolve chestiunea succesiunii la tron demonstreaza ca acesta problema ncepuse sa fie asimilata cu una de drept privat si tindea treptat sa iasa din sfera interesului public. Intentiile monarhilor si dorintele poporului merg de altfel n acelasi sens, al stabilirii cu fermitate a unui principiu dinastic, n care nsa ordinea succesiunii este nca obiect de negociere. Tot Nikephor prezinta presiunea populara care l-a silit pe Heraklonas sa-l ncoroneze alaturi de el pe fiul fratelui sau, de a carui moarte suspecta era de altfel banuit[46]. Sistemul dinastic lipsit de o definire clara a ordinii la succesiune si a criteriilor de excludere de la tron este generator de instabilitate si de crize. Theophanes ne arata felul n care Constantin al IV-lea a urcat pe tron mpreuna cu fratii sai si a avut de nfruntat pretentiile unui frate, Teodosie, jignit ca nu a fost la rndul sau promovat la Basileia[47]. Constantin se debaraseaza de el obligndu-l sa se calugareasca si executndu-l apoi pentru nalta tradare, ceea ce suscita oprobiul populatiei, partizana acestei mpartiri a puterii ntre toti cei cu snge imperial. O solutie o reprezinta impunerea desemnarii unuia dintre fii, nu neaparat cel mai mare, dar aceasta ntmpina rezistente si contestari. Cei care reusesc sa stabileasca necesarul echilibru ntre transmiterea ereditara a puterii si principiul primogeniturii sunt mparatii isaurieni. Pentru a garanta impunerea ca succesor a primului nascut se face apel la asocierea acestuia la domnie, uneori la vrste foarte fragede. La ncoronare, n 720, Constantin al V-lea are doi ani, n 751 Leon al IV-lea are un an[48]. Cnd Constantin al VI-lea mplineste cinci ani si nu a fost nca asociat la domnie de catre tatal sau, poporul din Constantinopol devine nelinistit si accepta conditiile puse de mparatul Leon al IV-lea pentru a exista certitudinea unei succesiuni normale. Promovarea principiului primogeniturii presupune nlaturarea celorlalti posibili competitori, prin conferirea unor nalte titluri n ierahia bizantina, dar care i ndeparteaza de la puterea reala. Astfel de titluri sunt cele de caesar sau nobilissimus, care sunt primite de fratii sau fii mai mici ai mparatului. Apelul la acest mijloc nu elimina nsa competitia, si ca sa dam cteva exemple, Iustin al II-lea trebuie sa-l ucida pe Iustin, fiul lui Germanos, ruda sa, ntruct acesta putea reprezenta un competitor cu drepturi egale la tron, Leon al IV-lea este confruntat cu revolta fratelui sau cezarul Nikephor, iar Irina trebuie sa faca fata tentativelor de uzurpare ale cezarilor si nobilissimilor, fratii sotului sau, pe care i calugareste cu forta si apoi i orbeste, pentru a fi sigura ca a ndepartat pericolul[49].Numele care este conferit viitorului succesor la tron nu este nici el lipsit de semnificatii, "Constantin" sau "Iustinian" fiind preferate deoarece fac apel la perioade de maretie imperiala[50]. Tiberiu al II-lea, dornic sa restaureze situatia imperiului, si expune de o maniera foarte sugestiva si concentrata programul de guvernare prin adoptarea numelui de Constantin. ntemeietorii de dinastii au tendinta de a apela la aceste nume cu nalta ncarcatura simbolica, precum Heraclius care si numeste fiul Noul Constantin[51], la fel cum isaurienii apeleaza frecvent la acest nume predestinat.Definirea succesiunii dupa criteriul primogeniturii este urmata n mod logic de accentuarea importantei nasterii unui fiu atunci cnd tatal e deja mparat, adica aparitia notiunii de porfirogenet, nascut n camera mbracata n purpura. Aceasta deoarece n acest fel exista sperante n continuitatea dinastiei prin urmasi considerati deosebiti nca de la nastere. S-a observat ca ideea de porfirogenet apare de o maniera semnificativa n momentul n care se constituie primele dinastii autentice, ale isaurienilor si amorienilor, chiar daca termenul ca atare se va impune mai trziu[52]. O alta observatie care este de fapt o consecinta logica a acestui mod de a concepe transmiterea puterii prin intermediul sngelui care se presupune ca are anumite calitati, este ca n aproximativ aceeasi perioada a sfrsitului de secol VIII se recurge la selectarea sotiei mostenitorului tronului prin concurs de frumusete. Prima atestare apare n 788 la Theophanes, care arata cum Maria din Amnia a fost aleasa ca sotie pentru Constantin al VI-lea[53]. n momentul n care competitia pentru putere ntre barbatii din familia imperiala tindea sa fie eliminata, constatam ca este institutionalizata o competitie ntre femei, deoarece mostenitorul tronului trebuie sa ntrupeze cele mai de seama calitati, care presupun realizarea unei selectii.Ca sa asigure legitimitatea dorita, desemnarea mparatului trebuie sa se faca dupa anumite reguli, care se constituie ntr-un ritual din ce n ce mai elaborat. Deoarece mparatul este un autokrator, teoretic nimic nu-i poate fi interzis, dar practic exista cai pe care nu poate actiona, care sunt definite prin fixarea ritualului[54]. ncoronarea trebuie sa se petreaca ntr-un loc public; n secolul al VI-lea acesta este nca spatiul laic al Hipodromului, unde Procopius ni-l arata pe uzurpatorul Hypathios primind nsemnele imperiale improvizate. n secolul al VII-lea, spatiul public n care se petrece ncoronarea imperiala este cel al bisericii. Poate fi o biserica oarecare, precum n cazul lui Focas, ncoronat n Biserica Sfntului Ioan, la Hebdomodon[55], dar treptat regula este ca evenimentul sa aiba loc n Marea Biserica, Sfnta Sofia. Acolo este ncoronat Heraclius de catre patriarhul Sergios[56], stabilind astfel ceea ce avea mai apoi sa fie modelul tipic de ncoronare mperiala. Ritualul se complica, viitorului mparat fiindu-i ceruta o declaratie de ortodoxie fara de care accesul sau la putere nu este legitim, deoarece mparatul este cel care uneste comunitatea cu dumnezeirea[57]. n 813, Leon, strategul Anatoliei desemnat de armata pentru a succede ineficientului Mihail I, face pasul de la uzurpare la intrarea n normalitate, fiind calificat de Theophanes drept "mparat prea legitim" deoarece a stiut sa se supuna regulilor. Proclamat de ostasi, semneaza declaratia de ortodoxie, face ca hotarrea armatei sa fie confirmata de popor la Hebdomodon, intra n mod pasnic n stapnirea Palatului imperial, crutnd viata predecesorului sau si al familiei acestuia, este apoi ncoronat de patriarh n Sfnta Sofia[58]. Putem trage astfel concluzia ca pentru Theophanes cel putin, dar probabil pentru toti autorii de opere istorice, legitimitatea izvoraste de fapt din respec-tarea legilor[59], indiferent de continutul acestora care poate varia n timp.Cum Bizantul nu are o teorie politica proprie, ci mosteneste traditia elenistica peste care s-a suprapus amprenta crestina, aici se dezvolta o teorie despre ceea ce este si ceea ce trebuie sa faca mparatul[60]. Legitim, mparatul bizantin este universal, conducatorul de necontestat al lumii care conteaza. Fata de regii barbari operele istorice l nfatiseaza ntotdeauna ntr-o pozitie de superioritate, chiar daca sustinerea practica a acesteia nu este ntotdeauna posibila. Astfel, Agathias prezinta o asemenea contestare din partea francilor care nu recunosc mparatului titlurile de Francicus si Alamanicus, ntruct acestea nu erau bazate pe o nfrngere reala, n lupta, a popoarelor respective[61]. Aceasta aceptare a realitatilor diferite de modelul teoretic care se ncearca a fi sustinut este vizibila si n tratamentul aplicat regelui persan. n raport cu regele din Persia, mparatul se gaseste pe o pozitie de egalitate, recunoscuta prin consemnarea titlului de "frate" (adelphos ) pe care acesta i-l confera, cum ne arata Menander ca procedeaza Chosroes n raport cu mparatul Iustinian[62]. n planul real, lumea este polarizata ntre cele doua mari puteri, doua surse de lumina pentru ntregul univers[63], doi ochi "care lumineaza lumea n toate de la nceput", doua mari puteri care "tin n fru neamurile neascultatoare si iubitoare de razboi si pun rnduiala n conducerea si guvernarea oamenilor de pretutindeni"[64]. Frati datorita puterii statelor pe care le conduc, cei doi suverani pot fi n razboi frecvent, dar au ntr-un fel datoria sa se nteleaga n fata amenintatoarei lumi barbare din exteriorul celor doua imperii[65]. Parteneri egali, regele persan si mparatul bizantin si ncredinteaza unul altuia n grija succesorii la tron, la vreme de criza interna, arata Procopius[66]. Pe de alta parte, imperiul "roman" este singura forma posibila de societate perfecta, ceea ce i face pe autorii bizantini sa nu acorde prea mare atentie altor forme de organizare politica, si mai ales sa nu mediteze asupra unor forme alternative de societate[67].Frate pentru regele regilor din Persia, mparatul este "tata" pentru barbarii occidentali sau rasariteni. Procopius arata cum Totila se oferea sa recunoasca autoritatea mparatului si sa-l numeasca "tata" n schimbul ncheierii unei paci avantajoase[68], ceea ce nsemna integrarea n ierarhia fictiva care se punea la punct n Bizant. De asemenea, vedem la Menander felul n care avarii cer de la mparat stipendii ca de la un tata[69], formulare diplomatica menita sa ilustreze un anumit tip de relatii care se conturau ntre imperiu si barbarii orientali. Astfel se constituie doctrina "familiei de principi", manifestare a ideii de universalitate n conditii de diminuare a fortei militare propriu-zise[70]. Chiar daca exegeti moderni au negat existenta familiei de principi ca institutie, aratnd ca titlurile de rudenie folosite n corespondenta imperiala sunt simple formule diplomatice[71], credem ca aparitia lor n lucrari istorice este un argument n favoarea ideii ca aceasta doctrina era considerata n cercuri mai largi ca bazndu-se pe o realitate, a unei nrudiri "spirituale" stabilita ntre mparat si conducatorii barbari. Cu att mai mult cu ct aceasta rudenie chiar se concretiza uneori, atunci cnd seful barbar era adoptat ca fiu de arme de catre mparat sau era botezat de acesta, si chiar casatorit cu principese bizantine. Theophanes Confesorul ne prezinta de exemplu odiseea lui Iustinian al II-lea, care, refugiat dincolo de Dunare, se ncuscreste cu chaganul cazar, casatorindu-se cu o sora a acestuia[72]. Familia de principi putea deci uneori sa aiba un continut foarte concret, reflectat n legaturile reale stabilite ntre mparat si sefii barbari prin intermediul relatiilor matrimoniale.Paradigma de monarh ideal presupunea si ndeplinirea cu majestate a functiilor imperiale de comandant militar, administrator priceput, legislator si mpartitor suprem de dreptate, protector al bisericii. Istoricii si cronicarii accentueza n chip diferit pe una sau pe alta din aceste functii, dupa cum vor sa puna n evidenta latura romana sau crestina n persoana mparatului. Ceea ce e important de subliniat este felul n care astfel preiau unele dintre functiile genului numit "oglinda pricipilor" care fusese ilustrat la Bizant n secolul VI de diaconul Agapet si care pusese bazele unei aretologii, conceptie despre virtutile imperiale care este unanim acceptata atunci cnd trebuie analizati mparatii paraticulari[73].Pentru istorici, n conformitate cu conceptia avuta de ei despre scopul si limitele unei istorii politice, ceea ce conteaza este activitatea militara. mparatul trebuie sa fie victorios n luptele duse mpotriva barbarilor, de preferinta prin utilizarea fortei si mai putin a diplomatiei. Iustinian este laudat de Procopius n Razboaiele sale datorita rolului de eliberator al Italiei si al Africii si al efortului militar depus mpotriva Persiei. "Prea puternicul mparat" este supus nsa criticii[74] atunci cnd actiunile sale zadarnicesc sau ntrzie succesele militare prin nedreptatile facute soldatilor, care, neplatiti la timp, refuza lupta[75]. De asemenea, Menander Protector si Theophilact Simocatta i apreciaza cu deosebire pe mparatii care prefera lupta deschisa platii unor stipendii pentru barbari. Menander, care l respecta pe Iustinian pentru maretia domniei sale, l condamna fiindca i-a platit pe barbarii orientali, considernd ridicol sa se dea bani unor nomazi ca sarazinii sau avarilor[76]. Iustin al II-lea este de departe preferatul sau ntruct nu cedeaza cererilor trufase ale barbarilor, refuznd subsidiile care ar fi, dupa parerea sa "dementa si prostie" si considernd razboiul mpotriva barbarilor mai folositor dect pacea[77]. Ni se pare evident ca istoricul n cauza se face exponentul acelor cercuri cu vederi universaliste, care continua sa afirme posibilitatea victoriei obtinuta cu mijloace militare mpotriva barbarilor, refuznd sa accepte ca raporturile de forta s-au modificat si ca imperiul nu mai poate face fata unor confruntari pe multiple fronturi si cu dusmani att de imprevizibili. La rndul sau, Theophilact Simocatta se arata partizanul parerii potrivit careia "mparatia romana nu trebuie supusa la tribut de catre barbari"[78]. Atunci cnd Iustinian plateste totusi tribut persilor, realitatea este cosmetizata, vorbindu-se de o contributie pentru paza si ntretinerea n comun a fortificatiilor din zona de frontiera "ca sa nu irupa ostile nenfrnate ale nenumaratelor neamuri vecine si sa distruga cele doua imperii"[79].Nu trebuie totusi sa consideram ca atitudinea istoricilor ar fi ntotdeauna rigida, nerealista n privinta confruntarilor militare, si ca ar prefera mereu razboiul, condamnnd pacea. Teophilact Simocatta nu se sfieste sa critice "neghiobia" lui Iustin al II-lea care, prin ncalcarea tratatului ncheiat de Iustinian cu persii a attat un razboi nefolositor, de la care "a nceput sirul nenorocirilor romane"[80]. Menander apreciaza ntelepciunea politica de a-i azvrli pe barbari mpotriva barbarilor, atunci cnd forta militara reala nu permite interventia directa n lupta. El saluta n mod deosebit abilitatea lui Petrus Patricius, care ca sol al lui Iustinian reuseste sa ncheie cu persii o pace pe 50 de ani[81]. Aceasta este o dovada clara ca pentru istoricii bizantini talentul diplomatic era o calitate la fel de importanta precum priceperea militara.Din cronici lipsesc n general nuantele pe care le ntlneam n istorii n aprecierea calitatilor militare ale mparatului. Cronicarii consemneaza n primul rnd victoriile militare mpotriva barbarilor, care n mod paradoxal pot trece uneori chiar naintea calitatii de crestin ortodox a mparatului. La Malalas, pagnul si desfrnatul Caligula este totusi apreciat datorita luptei purtate cu barbarii, iar arianul Valens este laudat ca fiind vrednic n razboaie[82]. Hesichius Milesius crede ca tot talentului militar al monarhilor se datoreaza faima Constantinopolului, ajuns n culmea maretiei sale nu doar datorita ntemeietorului, ci si mparatilor succesivi[83]. Theophanes este obligat sa recunoasca talentul militar al lui Iulian, n victoriile acestuia mpotriva barbarilor gasind si explicatia partiala a superbiei care l-a ndemnat sa se rentoarca la pagnism[84].Calitatile administrative ale mparatilor sunt mai rar apreciate de istoricii preocupati nu de politica interna ci de cea externa. O apreciere globala pozitiva a domniei lui Iustinian se gaseste la Menander Protector, nuantata nsa de critica pentru concesiile facute barbarilor carora li se plateste tribut[85]. Critica ucigatoare a domniei aceluiasi mparat si n special a masurilor sale administrative se gaseste n Istoria secreta a lui Procopius, care nu poate explica atta rau adus pe pamnt de un mparat care ar trebui sa fie reflectarea divinitatii dect prin caracterul sau demoniac[86]. Eschatologia alimenteaza astfel opozitia politica fata de Iustinian, n conditiile n care argumentele forte pe care le pot folosi autorii din epoca ramn cele de natura religioasa[87].La cronicari se constata o perspectiva diferita, n conditiile n care Malalas, modelul necontestat, acorda o atentie deosebita activitatii edilitare a mparatilor. Mentiunile despre construirea sau ntretinerea apeductelor si bailor publice, mai ales la Antiohia, ca si cele privind acordarea de functii publice crestinilor sunt printre elementele de politica interna prezente n opera sa[88]. Spre deosebire de istoricii care trateaza aceeasi epoca a lui Iustinian, Malalas da o deosebita importanta activitatii legislative a acestui mparat. Probabil ca publicarea Novelelor si Digestelor l-a impresionat mult pe Malalas, care a integrat n opera sa notele oficiale de propaganda afisate n locuri publice din ordinul mparatului[89]. Theophanes Confesorul, desi apreciaza bunatatea sufleteasca a mparatului Mihail, recunoste ca n adminstrarea treburilor imperiului era incompetent si se lasa manevrat de naltii sai demnitari[90].Nici despre calitatea mparatului de mpartitor suprem de dreptate istoricii nu spun prea multe lucruri. Exceptie face tot Procopius, care n Istoria secreta vorbeste de condamnarile nedrepte ordonate de Iustinian si Teodora ca si de ingerintele lor n justitie pentru a nlocui legea cu arbitrariul. Theophilact Simocatta mentioneaza, n formulari cu caracter apologetic, dorinta lui Mauriciu de a face corect dreptate n procesele pe care le judeca, cernd "probe de vinovatie de la judecatorii curtii supreme spre a nu hotar o pedeapsa mpotriva dreptatii si fara sa se cerceteze crima". El mai arata ca mparatul se arata de obicei clement, fiind mpotriva condamnarilor la moarte sau gratiindu-i in extremis pe osnditi, ca pe rasculatul armean Symbatios, si considera ca executarea lui Paulinus la insistentele patriarhului a fost o exceptie[91].Datorita interesului lor aproape exclusiv pentru evenimentele politico-militare si diplomatice si dorintei de a evita terminologia crestina din ratiuni de respectare a traditiei limbajului arhaizant, istoricii evita n general referirea la functia de aparator al bisericii si la obligatoria ortodoxie a mparatului. Dupa cum ne puteam de altfel astepta, n pamfletul Istoria secreta Procopius face din nou exceptie de la regula, povestind cu lux de amanunte persecutiile lui Iustinian mpotriva ereticilor. Primul istoric ce si permite sa-si asume deschis crestinismul, Theophilact Simocatta poate sa aprecieze pe fata virtutile crestine ale mparatilor Tiberiu si Mauriciu. Ortodoxia lui Tiberiu i ngaduie acestuia favoarea ca nainte de moarte sa fie vizitat n vis de divinitate, care l anunta ca domnia lui se va ncheia fara a fi avut parte de "tirani si hulitori de credinta"[92]. Credinta crestina este att de puternica la Mauriciu nct acesta, silit sa priveasca uciderea copiilor sai nainte de a fi el nsusi omort, "l-a chemat pe Dumnezeu cel atotputernic si a spus de mai multe ori: "Drept esti Doamne, si dreapta-ti este judecata!". Asumndu-si martiriul pentru sine si fii sai, mparatul nu accepta ca doica sa-l ascunda pe copilul lui, oferind calailor propriul ei copil[93]. Destinul lui Mauriciu pare astfel hotart de providenta divina, pe care chiar el ar fi invocat-o cu ani n urma, prin scrisori trimise bisericilor n care cerea sa fie pedepsit pentru greselile faptuite n aceasta lume[94].Sensul crestin al cronicilor face din mparatii care au acceptat si au propagat noua religie eroi privilegiati. Constantin, Teodosie, Iustinian sunt personaje care se detaseaza cu forta la Malalas, Ioannes Antiochenus, Theophanes ori n Chronicon Paschale. Malalas, ntr-o traditie pagna preluata literal, l considera "prea pios" si pe persecutorul Traian, n acelasi fel n care aplica acest epitet lui Constantin. De asemenea, erezia ariana pe care a sprijinit-o nu-l mpiedica pe acelasi cronicar sa-l considere pe Constantius "barbat cu suflet mare"[95]. Exegetilor moderni le-a fost greu sa explice lipsa de coerenta a atitudinii lui Malalas fata de ortodoxie. Au fost invocate ca posibile explicatii fie preluarea necritica a aprecierilor gasite n sursele folosite, unele pagne, altele chiar eretice, sau simpatiile monofizite proprii. nclinam sa credem ca datorita conceptiei sale, conform careia orice mparat legitim detine puterea prin vointa divinitatii, Malalas ar putea sa considere acele devieri de la dreapta credinta ramase nsa n interiorul crestinismului simple ncercari hotarte de o vointa superioara. Singurul mparat fata de care el si permite o critica mai ascutita, dar nu excesiva, este apostatul Iulian. Pe de alta parte, antipatia pentru acesta este justificata n mare masura nu doar de orientarea lui religioasa, ct de conflictul n care a intrat cu antiohienii. Pentru Malalas, ceea ce conteaza n cele din urma pare sa fie nu dreapta credinta a mparatilor, ci legitimitatea lor definita politic.Permanenta tensiune ntre forta constrngatoare a traditiei si refuzul realitatii de a intra ntr-un tipar care nu i se potriveste confera imaginii mparatilor, asa cum apare ea la istoricii si cronicarii bizantini, un aspect contradictoriu. Contradictorie si lipsita de unitate era nsa si epoca n care scriau acestia, iar prezenta notatiilor realiste alaturi de clisee si stereotipuri face lectura acestor opere cu att mai incitanta. [1] A. Pertusi, Il pensiero storico bizantino, p. 19.[2] Eustathius Epiphaniensis, op. cit., fr. 5.[3] Ibidem, fr. 6.[4] Ibidem, fr. 4.[5] Chronicon Paschale, I, 641, 15-19; I, 561, 1-4.[6] Ibidem, I, 561, 4; I, 712, 12.[7] Theophanes Confessor, op. cit., an 378-9.[8] Malalas, op. cit., XVIII, p. 431.[9] Nonnosus, op. cit., p. 179.[10] Petrus Patricius, op. cit., fr.8.[11] Ibidem, fr. 4; fr. 16.[12] Ibidem, fr. 16.[13] Ibidem.[14] Procopius, De aedificiis, IV, 5, 2.[15] Idem, B. G., III, 14, 32; I, 14, 28.[16]Idem, Istoria secreta, 21, 26.[17] Menander Protector, op. cit., fr. 4; fr. 5.[18] Ibidem, fr. 47.[19] Ibidem, fr. 11.[20] Ibidem..[21] Ibidem, fr. 24; fr. 3.[22] Teofilact Simocata, op. cit.., I, 3, 11; I, 6; VI, 6.[23] Ibidem, I, 1, 22.[24] Ibidem, VIII, 10, 4.[25] Procopius, B. P., I, 24.[26] Ibidem, I, 26.[27] Malalas, op. cit., p. 350.[28] Theophanes Confessor, op. cit., an 514-515; 512-513.[29] Ibidem, an 312-3; 314-5; 728-9.[30] Ibidem, an 315-6.[31] Ibidem, an 356-7.[32] Ioannes Antiochenus, op. cit., fr. 214.; traducerea romneasca a fragmentelor este cea a lui H. Mihaescu din Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. II, p. 357-357.[33] Malalas, op. cit., XVI, p. 403.[34] Theophanes Confessor, op. cit., an 701-2.[35] Malalas, op. cit., XIV, p. 373; XVIII, p. 459.[36] Ibidem, XVII, 15.[37] Procopius, B. G., I, 1, 26.[38] Teofilact Simocata, op. cit., IV, 12, 5.[39] P. J. Alexander, op.cit., p. 348.[40] Teofilact Simocata, op. cit., III, 11, 8.[41] Ibidem, VIII, 13, 4-6.[42] Teophanes Confessor, op. cit., an 775-776.[43] G. Dagron, Empereur et prtre. Etude sur le "cesaropapisme" byzantin, Paris, 1996, p. 38.[44] Teofilact Simocata, op. cit., VIII, 11, 9-10.[45] Nikephoros Patriarch, op. cit., 27-28.[46] Ibidem, 30-32.[47] Teophanes Confessor, op. cit., an 668.[48] G. Dagron, Empereur et prtre, p. 51.[49] Theophanes Confessor, op. cit., an 570-1; 775- 776; 791-792.[50] P. Magdalino, Introduction, la New Constantines, p. 3.[51] Theophanes Confessor, op. cit., an 580-1; 610-1.[52] G. Dagron, Empereur et prtre, p. 61.[53] Theophanes Confessor, op. cit., an 788-789.[54] E. Barker, op. cit., p. 29.[55] Chronicon Paschale, p. 693.[56] Nikephor Patriarch, op. cit., 2.[57] M. Maas, op. cit.,p. 5.[58] Theophanes Confessor, op. cit., an 712-713.[59] G. Dagron, Empereur et prtre, p. 42.[60] E. Barker, op. cit., p.1.[61] Agathias, op. cit., I, 4, 1.[62] Menander Protector, op. cit., fr. 11.[63] Petrus Patricius, op. cit., p. 188.[64] Teofilact Simocata, op. cit., IV, 11, 2-3.[65] Theophanes Confessor, op. cit., an 520-1, despre mpacarea lui Iustin cu mparatul persan pentru a nu face jocul "cinilor" de sabiri.[66] Procopius, B. P., I, 2, 5; I, 11, 3.[67] J. H. Burns, Histoire de la pense politique, p. 53.[68] Procopius, B. G., III, 21, 24.[69] Menander Protector, op. cit., fr. 28.[70] F. Dlger, Byzanz und die europische Staatenwelt, Ettal, 1953, p. 159-182.[71] Evangelos Chrysos, Legal Concepts and patterns for the Barbarian Settlement on the Roman Soil, n Das Reich und die Barbaren, ed. E. Chrysos und A. Schwarcz, Wien, Kln, Bhlau, 1989, p. 16.[72] Theophanes Confessor, op. cit., an 703-704.[73] A. Pertusi, op. cit., p. 30-31.[74] Pentru felul n care istoricii bizantini critica actiunile diferitilor mparati, ntre care Iustinian ocupa un loc de prim rang, a se vedea Tinnefeld, Kategorien der Kaiserkritikpassim.[75] Procopius, Istoria secreta, III, 6,7.[76] Menander Protector, op. cit., fr. 15; fr. 14; fr. 17.[77] Ibidem, fr. 20.[78] Teofilact Simocata, op. cit., VI, 3, 8.[79] Ibidem, III, 9, 11.[80] Ibidem, III, 9, 5.[81] Menander Protector, op. cit., fr. 11.[82] Malalas, op. cit., X, p. 243; XIII, p. 342..[83] Hesichius Milesius, op. cit., fr. 4, 42.[84] Theophanes Confessor, op. cit., an 360-361.[85] Menander Protector, op. cit., fr. 15.[86] A. Cameron, History as a Text, n The Inheritance of Historiography,eds. C. Holdsworth and T. P. Wiseman, Exeter, 1986, p. 59.[87] P. J. Alexander, op. cit., p. 7.[88] Malalas, op. cit., XIII, p. 338.[89] R. D. Scott, The Secret History and Justinians' Propaganda, p. 99.[90] Theophanes Confessor, op. cit., an 812-813.[91] Teofilact Simocata, op. cit., III, 8, 6-8.[92] Ibidem, I, 2, 2..[93] Ibidem, VIII, 11, 3-5.[94] Ibidem, VIII, 11, 6.[95] Malalas, op. cit., XIII, p. 325.www.studentie.ro - 2005