S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalitatii lui Caragiale sta in faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili . Desigur nu e vorba de niste imbecili din nastere, de cazuri clinice, ci de niste indivizi cu o imbecilitate castigata in mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gandire, de vorbire si actiune, un comportament ilogic si absurd din punctul de vedere al unui om inteligent.

Cel mai tipic imbecil din intreaga opera a lui Caragiale ni se pare a fi Take Farfurdi, personajul din O scrisoare pierduta. O concurenta ar putea veni din partea lui Agamita Dandanache, daca, in cazul acestuia din urma, imbecilitatea nu ar fi complicata cu ramolismentul. Farfuridi este insa imbecilul pur, pentru ca scriitorul – si odata cu dansul cititorii si spectatorii – au satisfactia si bucuria de a descoperi in el legi, fenomene, aspecte si tablouri de epoca imposibil de infatisat altfel. Personajul e o monstra edificatoare. El seamana cu o jivina fantastica, insa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune constiintei noastre : groteasca imagine, marita ca de niste aparate optice, ne ajuta sa reconstruim o epoca.