POLITICA EUROPEANa N DOMENIUL CONCURENtEIEsafodajul industrial economic si al organismelor decizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru ntregirea viziunii holistice), n mod armonios, cu implementarea practica a hotararilor, deciziilor luate si care privesc functionalitatea ntregii structuri economico sociale si politice care este astazi Uniunea Europeana. si, acest lucru se realizeaza prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Daca vorbim de politici, n primul rand de natura economica , acestea se prezinta ca un ansamblu de obiective si mijloace de actiune a statului (a puterii publice) n viata economica si sociala a unei entitati nationale, sau n cazul de fata al unei structuri supranationale, traductibile n planuri, strategii, linii de actiune, agreate de toti factorii politico-economici decidenti. Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal . Cealalta modalitate de exercitare a atributiunilor UE, armonizarea, are n vedere mentinerea competentelor nationale, totul pe fondul unor apropieri legislative n domenii si sectoare concrete ale vietii economico sociale.Politicile comune constituie, deci, un ansamblu de reguli, masuri , linii de actiune si conduita propuse si adoptate de catre institutiile comunitare europene , ce sustin atat integrarea economica, cat si pe cea politica.Ca tipologie , aceste politici mbraca trei forme de prezentare:1.Politici comune orizontale, numite si generale, care afecteaza n mod egal modul de manifestare a activitatilor n toate statele membre. Aici se include politica social, cea concurentiala, n domeniul mediului s.a. 2.Politici comune sectoriale , ce se focalizeaza pe sectoare bine delimitate ale economiilor nationale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.3.Politic comune externe , care se preocupa de relatiile Uniunii Europene cu state terte , precum si politica comerciala, sau politica de sprijinire a dezvoltarii multidimensional.In final, se urmareste dezvoltarea competentelor comunitare , n special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult decat a celor nationale ale statelor membre.Acest lucru este demonstrat si de sporirea numarului de domenii asupra carora se exercita competentele comunitare (deci supra carora se aplica politicile comune) . Daca la origine , numai trei domenii faceau obiectul exercitarii acestor competente politica agricola, politica comerciala, politica n ramura transporturilor, - prin actul unic European un numar de cinci domenii noi se adauga n portofoliul de competente European : politica monetara , politica social, politica ambientala, (vizand mediul nconjurator ), politica de coeziune economic si social, politica de cercetare - dezvoltare. Pentru ca , uniunea Europeana , deci Tratatul de la Maastricht, sa consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi cresterea competitivitatii industrial , retele de infrastructura, transeuropene, educatie, formare, cultura, s.a., ajungandu-se ,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competentelor comunitare, supranationale. 1.Politica n domeniul concurenteiDin punctual de vedere al principiilor politicii n domeniul concurentei si al politicii industrial, este esential sa existe un raspuns la urmatoarele ntrebari: -Se justifica, din punct de vedere economic , o interventie a puterii publice pentru reglementarea concurentei (politica n domeniul concurentei ) si pentru sustinerea sau promovarea unor activitati economice )politica industriala_-Daca raspunsul la prima ntrebare este afirmativ, atunci trebuie dat raspuns la o a doua ntrebare : care nivel de interventie este mai eficient , cel la nivel national sau cel la nivelul Uniunii?Pentru a raspunde , va trebui gasit nu numai argumentul economic , dar si justificarea juridica.Astfel, politica n domeniul concurentei are ca obiectiv limitarea, controlul si interzicerea actiunilor ntreprinderilor care pot afecta climatul de concurenta pura si perfecta.Conceptul de climat de concurenta pura si perfecta trebuie insa inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite ) ale pietii (market failures) care justifica interventia statului atunci cand regulile liberei concurente nu sunt respectate de catre ntreprinderi. Aceste esecuri ale pietii pot aparea sub forma efectelor de externalitate )activitatea de cercetare dezvoltare realizata de catre o ntreprindere poate influenta n asa masura climatul antreprenorial, ncat si alte ntreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetarii , desi nu suporta nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor de scara crescatoare . n acest ultimo caz , randamentul ntreprinderii creste odata cu cresterea marimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul ntreprinderii creste odata cu cresterea marimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, sa nu mai fie de dorit mentinerea starii de atomicitate (existenta unui numar mare de mici ntreprinderi ) care atesta existenta climatului de concurenta pura si perfecta.Rezulta ca aceste ntreprinderi de talie mare sunt primele vizate de catre politica n domeniul concurentei. Ele reprezinta monopoluri sau ntreprinderi cu comportament temporar/conjunctural monopoliste.Pentru a putea controla si limita tendinta acestora de a ncalca regulile concurentei perfecte, nu se mai poate actiona doar national, fiind necesara actiunea la nivelul uniunii.Astfel, avem raspunsul si la cea de a doua ntrebare care fundamenteaza principiile politicii comunitare n domeniul concurentei.O justificare analitica a principiului interventiei de la nivelul Uniunii, n scopul mentinerii climatului de concurenta libera, o gasim n lucrarea lui J. D. HANSEN, H: HEINRICH si J. U. NIELSEN.Autorii citati folosesc exemplul a doua tari , A si B, care formeaza o uniune economic. Fiecare dintre tari are o structura de ntreprinderi monopol care actioneaza pe piata unica (se accept ipoteza conform careia ntreprinderile de monopol din tara A actioneaza ntr-o ramura de activitate, iar cele din tara B ntr-o ramura de activitate diferita).In masura n care ntreprinderile monopol din tara A export la un pret ridicat (de monopol) n tara B iar ntreprinderile monopol din tara B export tot la un pret ridicat (de monopol) n tara A, nici una dintre tari nu are interesul sa aplice o politica n domeniul concurentei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste ) deoarece si-ar diminua profitul rezultat din export.Mai precis , daca tara A ar aplica o astfel de politica n absenta unei politici similar si n tara B, atunci tara A ar fi n pierdere. Situatia ar putea gasi o rezolvare prin ncheierea ntre cele doua tari a unui acord cooperativ, prin care s-ar angaja reciproc sa aplice politici n domeniul concurentei. Piata ar redeveni concurentiala si preturile ar cunoaste o tendinta de scadere. Realitatea arata , nsa, ca un astfel de acord, este greu de realizat n absenta unui arbitraj. Iata de ce, este necesar ca legislatia antitrust (politica n domeniul concurentei) sa fie aplicata n mod central, de catre institutiile comunitare, pe ansamblul ntregii uniuni. Aceasta politica a jucat si joaca un rol fundamental n procesul de creare si consolidare a uniunii Europene. E a este expresia n plan practic a postulatului conform caruia o economie de piata functionala este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor Uniunii europene.Politica comunitara n domeniul concurentei a realizat si realizeaza un echilibru ntre dinamica pietii interne a fiecarui stat membru si piata unica . Astfel, n planul pietii interne politica n domeniul concurentei are ca obiectiv Eliminarea tuturor barierelor dina cale liberei circulatii are ca obiectiv eliminarea acelor structuri si comportamente care ar urmari utilizarea n scopuri monopoliste a oportunitatii oferite de o piata de mari proportii. 2. Orientari si contradictii ale politicii comunitare Politica comunitara n domeniul concurentei a cunoscut Io permanent evolutie conceptuala, fiind influentata de importante dezbateri teoretice, ca si de pozitiile pe care unele state membre le-au avut n diferite moment ale procesului de integrare.Se pot distinge doua mari orientari n conceperea politicii din domeniul concurentei: o orientare care priveste concurenta ca pe an scop n sine si o orientare care priveste concurenta doar ca pe un instrument al atingerii obiective.La randul sau, orientare care priveste concurenta ca pe un scop n sine reprezinta, si ea doua abordari diferite.-Prima abordare consider ca politicele din domeniul concurentei nu trebuie sa aiba ca obiectiv doar eficienta sau rentabilitatea, ci si un obiectiv de natura politica. Aceasta ar consta n asigurarea conditiilor de exprimare nelimitata a libertatii si initiativei ntreprinzatorilor mici si mijlocii.-A doua abordare, de sorginte ultra liberal, exacerbeaza libertatea de actiune pe piata a ntreprinzatorilor pana la renuntarea la orice tip de politica n domeniul concurentei. Absolutizand miscarea natural a pietei, aceasta abordare a fost utilizata n analiza teoriei inovatiei enuntata de catre J. A. Schumpeter, conform careia mecanismele pietei determina, n mod natural, ntreprinderile sa ocupe pozitii dominante, n functie de gradul n care achizitioneaza si folosesc inovatii tehnice.Aceste pozitii dominante sunt nsa tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar , n mod constant, ntre ntreprinderi, ca urmare constantei cu care evolueaza tehnica si tehnologia. Astfel, pozitia de monopol a unor ntreprinderi se erodeaza n favoarea altor ntreprinderi care reusesc sa depaseasca dotarea tehnica a celor doua precedente.Concluzia este ca pozitia de monopol nu este vesnica si nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurentei daca piata, prin propriile ei mecanisme , reuseste sa anihileze perenitatea pozitiilor monopoliste. Reglarea spontana a raportului de forte pe piata este astfel considerata mai eficienta decat orice reglementare birocratico administrativaO alta orientare general este aceea conform careia concurenta nu este conceputa decat ca un instrument necesar realizarii unor obiective economice, sau chiar sociale. si aceasta orientare poate fi prezentata prin doua abordari diferite:-Prima abordare consider concurenta un instrument esential, dar nu unic, al procesului de crestere a eficacitatii muncii sociale si al cresterii bunastarii populatiei. Transpunerea n practica a acestei abordari prin politic bazate pe evaluarea capacitatii de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurentei, este dificila si contradictorie datorita nu numai lacunelor metodologice, dar si lipsei de informatie coerenta la interval regulate de timp. -A doua abordare cauta, prin intermediul politicilor din domeniul concurentei, sa satisfaca si alte interese de ordin public , de la cele alea eficientei si rentabilitatii activitatii economice. n acest caz, politicele din domeniul concurentei sunt concepute n paralel cu politici industriale de promovare a unor activitatii cu rezonanta sociala la nivel local sau national; cu politici sociale destinate reconversiei fortei de munca sau cu politici agrare si de protectie a mediului nconjurator.Politicile comunitare din domeniul concurentei apar ca fiind nucleul organizarii si functionarii pietei unice, dare le nu pot face abstractie de posibilitatea aparitiei unor efecte negative (perverse) datorate tendintelor contradictorii pe care le manifesta, pe de o parte , dezvoltarea structurilor de piata, si pe de alta parte , dezvoltarea procesului de concentrare si centralizare a productiei si a capitalului.Sa explicam aceasta situatie:Asa dupa cum s-a vazut, principiile politicilor din domeniul concurentei au la baza ideea conform careia efectele pozitive ale unei economii de piata nu apar decat n conditiile unui climat concurential . In cadrul teoriei economice traditionale , climatul de concurenta pura I perfecta se caracterizeaza prin faptul ca ntreprinderile nu au o influenta individual asupra formarii preturilor ( sunt doar price taker ) ceea ce face ca preturile sa tinda spre un nivel minim (punctual unde pretul mediu este minim), reprezentand un orizont de optimizare al ansamblului economic. Un pret mai mare decat acest nivel ar conduce la obtinerea de supra profit , iar unul mai mic la pierderi. n realitate, o astfel de analiza intra n contradictie cu realitatea concurentei dintre firme, care presupune ca o firma are tendinta normal de a se impune pe piata prin costuri si presuri mai mici, ca si prin inovarea si modernizarea produselor.Acceptand aceasta realitate, trebuie sa admitem ca o politica n domeniul concurentei care are ca obiectiv instaurarea unui adevarat regim de concurenta perfecta, va avea ca efect tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor ntreprinderi care au reusit sa se impuna pe piata prin costuri si preturi mai mici (un nivel mai mare de eficacitate si rentabilitate).Cu alte cuvinte , ncercarea de reglementare a concurentei are ca efect pervers pierderea de eficacitate a producatorului si reducerea posibilitatii de consum a cumparatorului.Nu putem sa nu luam n calcul si situatia unei structuri economice n care actioneaza n paralele atat ntreprinderi mici si mijlocii, cat si mari ntreprinderi. Avantajele economiei de scara nu pot fi accesibile ntreprinderilor mici si mijlociii, ci doar marilor ntreprinderi, care, devin principalele generatoare de profit prin acest monopol natural al utilizarii avantajelor economiei de scara. Iata de ce devine posibil ca n situatia industriilor n care costurile de intrare a factorilor de productie sunt mari si se actioneaza pe economia de scara (exemplu: industria aeronautica ), preturile produselor marilor ntreprinderi (monopoluri )sunat mai mici decat preturile produselor marilor ntreprinderi (monopoluri ) sunt mai mici decat preturile ce rezulta ca urmare a unei perfecte lupte de concurenta ntre ntreprinderile mici si mijlocii ale aceleiasi ramuri industriale.Astfel, pe o piata reala, caracterizata de imperfectiuni ale concurentei (economia de scara, costuri nerecuperabile, efectul inovarii, informatie asimetrica ) apare necesitatea unor masuri de protectie a procesului de concentrare a productiei si a proprietatii.Politicile comunitare din domeniul concurentei releva, astfel , o tendinta contradictorie: pe de o parte, concentrarea productiei si a capitalului ridica nivelul de rationalitate si eficacitate prin marirea dimensiunilor ntreprinderilor, stimuland procesul de scadere a preturilor prin marirea dimensiunilor ntreprinderii, stimuland procesul de scadere a preturilor ; pe de alta parte, concentrarea productiei si a capitalului conduce la deteriorarea climatului concurential, stimuland procesul de crestere a preturilor.3.Dispozitiile Tratatului de la Roma.Dispozitiile privind politicile comunitare din domeniul concurentei sunt cuprinse n articolele (de la 85 la 94) Tratatului de la Maastricht. Principalele elemente ale acestor dispozitii sunt urmatoarele:-Interzicerea oricaror tipuri de acorduri sau ntelegeri (fixarea preturilor, mpartirea pietei, limitarea productiei etc.) ntre ntreprinderi cu scopul limitarii concurentei pe piata unic europeana. Comisia Europeana este mputernicita sa ia masuri mpotriva unor astfel de actiuni prin aplicarea de amenzi si penalizari;-Controlul si eliminarea pozitiilor dominante. Comisia Europeana defineste pozitia dominanta ca fiind capacitatea unei ntreprinderi de a actiona, ntr-o masura importanta, independent de cerintele concurentei m ale clientilor si ale consumatorilor. Comisia considera ca exista o prezumtie de pozitie dominanta atunci cand o ntreprindere detine 50% sau mai mult de 50% dintr-o piata specifica. Se considera a fi actiuni , comportamente si masuri bazate pe pozitia dominanta:-impunerea unor preturi de cumparare sau de vanzare diferite de cele care rezulta din comportamentul concurential;-existenta unor contracte prin care se impune altor ntreprinderi contingentarea productiei, limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau procedee de fabricatie;-discriminarea prin pret a clientilor, refuzul de a vinde.Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu cuprinde dispozitii privind fuziunile. Acestea au fost introduse prin reglementari din decembrie 1989si din septembrie 1990. Comisia europeana a introdus termenul de fuziune la nivel european care defineste procesul de fuziune prin care o ntreprindere atingea cifra de afaceri de 2 miliarde de ECU pe piata unica. Toate fuziunile la nivel european trebuie sa beneficieze de un acord prealabil al Comisie Europene. Acest acord este dat numai dupa ce s-a constat ca fuziunea nu aduce prejudicii climatului concurential efectiv la dat naintarii cererii de acord.Ajutorul guvernamental acordat ntreprinderilor. Ajutorul guvernamental acordat ntreprinderilor poate mbraca forma: subventiilor, credit cu dobanda preferentiala, esalonarea datoriilor reducere de impozit, comenzi guvernamentale. Toate acest forme de ajutor guvernamental au fost interzise prin articolul 92 al tratatului de la Roma si prin Tratatul de la Maastricht, fiind considerate obstacol n cale formari si consolidarii climatului concurential.Comisia Europeana considera nsa ca se pot accepta unele exceptii atunci cand ajutorul guvernamental are ca scop : rezolvarea unor probleme cu caracter social, eliminarea efectelor catastrofelor naturale, stimularea dezvoltarii economice a unor zone cu nivel de viata inferioara mediei europene sau cu un somaj superior mediei europene. n orice situatie, nsa, ajutorul guvernamental nu poate fi acordat decat cu acordul Comisiei Europene. Este important de subliniat si faptul ca ntreprinderile publice nu beneficiaza de nici un privilegiu fata de cele private si ca, acestea din urma, daca se simt discriminate de guvernele nationale, pot depune plangere la Comisie.Pana n 1990, se considera ca a existat o politica permisiva n ceea ce priveste aprobarea unor ajutoare guvernamentale, ceea ce reflecta dificultate pe care Comisia a avut-o de a face fata presiunii guvernelor diferitelor tari membre )din 527 de cererii de acordare a dreptului de ajutor guvernamental nu au fost aprobate decat 440). Dupa 1990, se remarca o ntarire a pozitiei Comisiei care aplica principiul one time, last time, ceea ce nseamna ca fiecare acord asupra ajutorului guvernamental a fost nsotit de precizarea ca nu va fi rennoit.In lipsa posibilitatii de a rennoi acordul de ajutor guvernamental, unele ntreprinderi publice importante, dar aflat n dificultate au fost obligate sa recurga sa privatizare totala sau partiala.BIBLIOGRAFIE :1. ECONOMIE sI CONSTRUCtIE EUROPEANa, ALEXANDRU TRIFU sI DIANA VIORICA LUPU