REFERAT ROMANA: LUCIAN BLAGA

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:56 history_edu Anonim
Lucian Blaga Pe Blaga, caruia in editia "mare" a Isioriei sale ii acordase un fotoliu din cele rezervate modernistilor, Lovinescu il claseaza, in compendiul din 1937, intre traditionalisti. Lucian Blaga (9 V 1895, Lancram, jud. Alba - 6 V 1961, Cluj) e, insa, "traditionalist" in cu totul alt chip decat oricare dintre reprezentantii curentului. Literatura lui (poezie, teatru) nu se sprijina pe traditia imediata si nu valorifica peisajul si, in general, patrimoniul national doar decorativ. Asemenea sculpturii lui Brancusi, ea revela elementarul si isi are sursele in arhaic. Catre elementar, arta a fost orientata insa nu de ideologia samanatorista sau de cea gandirista, ci de expresionism. Sub impulsul tocmai al acestui curent a ajuns si Blaga sa cedeze aplecarii sale organice (contrariata de samanatorism, care exalta fenomenalitati de superficie), catre "fondul primitiv" al psyche-i etnice, catre fenomenul originar" autohton, reflectat in mituri, si arta cu care exprima duhul eresului", perpetuat din neolitic, e tot atat de moderna ca a lui Vinea, a lui Maniu (inainte de primul razboi) si a oricarui alt "revolutionar. Violent antitraditionaliste in prozodie si stil, Poemele luminii (1919), i cu atat mai mult Pasii profetului (1921), in marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), sunt iesite, totusi, tocmai din cea mai autentica, mai viabila si mai fecunda traditie, dintr-o traditie infraistorica. Din traditia prin care umanitatea salasluitoare pe teritoriul centrat de osatura carpatica si-a mentinut prin milenii, sub toate valurile si vanturile pustiitoare, propria identitate. Cu toata afirmatia poetului ca si-a gasit "adevaratul filon", abia dupa absolvirea studiilor universitare vieneze, cand "pe deasupra crustei de studiu, formata la nemti, a inundat fondul bastinas al fiintei" sale, este evident ca sensibilitatea blagiana specifica incepe a vibra chiar din primele versuri durabile, care contin - cum scrie N. Iorga, in entuziastul articol de intampinare a Poemelor luminii - "bucati de suflet, prinse sincer in fiecare clipa si redate cu o superioara muzicalitate". Vizionarismul tanarului Blaga depaseste cu mult spatial autohton, si chiar sfera terestra, desfasurandu-se la scara cosmica, dar "gorunul din margine de codru", "mugurii unui vlastar primavaratec", "trandafirii salbatici" si atatea alte reprezentari ne apar, cel putin noua, romanilor, ca elemente de peisaj romanesc. Intoarse, in Pasii profetului si in toate culegerile urmatoare, dinspre cer spre pamant, privirile poetului sunt fixate aproape permanent asupra cuprinsurilor din jurul "vetrei", in ale caror adancuri dorm stramosii. Blaga nu valorifica, insa, in spirit semanatorist concretul geografic, isi reprima atractia catre pitoresc, spre a da o natura esentializata. Distantat de geografic si etnografic, neatras de concretul istoric, de culoarea locala ca atare, Blaga retine din privelisti - si in volumele citate si in cele urmatoare: La cumpana apelor (1933), La curtile dorului (1939), Nebanuitele trepte (1943) precum si in opera poetica editata postum - doar liniile definitorii, reduce individuatiunile la schita, la o schema prototipala. Integrat prin aceasta in expresionism, Blaga il modifica, substituind (mai putin in primul volum) impetuozitatii fugoase, expresivitatii frenetice, catre care orientasera curentul unii dintre reprezentantii si, mai cu seama, precursorii sai germani, o exultanta calma, bucolica, in curand convertita intr-un hieratism de iconografie bizantina. Ridicat peste timp, scos din spatiul profan, diafanizat, peisajul blagian nu ramane, totusi, fara specificitate. Poseda una chiar foarte pregnanta: individuala si etnica. tinuturile de vis ale cartilor de dupa Poemele luminii transfigureaza, asemenea tara-murilor din basme, in special peisajul carpatic si subcarpatic, intermitent si pe cel pontic, si, cu toata absenta (pana la Nebanuitele trepte) a oricarei explicitati toponimice, teritoriile create de inchipuirea blagiana sunt departe de a se infatisa asemenea unor spatii de oriunde, apatride; padurile, apele, "muntele vrajit" poarta semne distinctive ale meleagurilor romanesti, indeosebi transilvane. Vara, "pamantu-ntreg e numai lan de grau si cantec de lacuste". "Spicele isi tin la san grauntele ca niste prunci ce sug". Boabele "crapa de prea mult aur". Holda e presarata de "rosii flori de mac". Flori de mac inrosesc "malul marii de secara". Apar si maci negri. Acestia cresc "supt pamant". Lanurile sunt contrapunctate de vii. Strabatand, "pe cal turnat in otele", satele, "cand numai umbra, cand numai om", Sfantul Gheorghe "binecuvanta painea pe campuri, binecuvanta vinul pe dealuri". Toamna, cand "se coace pelinul in boabe de struguri", brotaceii se adapostesc in frunzele de vita: "Vitele de vie tin in palme brotacei". Versurile sunt scrise, uneori, imaginativ, "pe frunze uscate de vie". Elementele primordiale de decor sunt iarba, fanul. "Rasarita din papura", o nimfa isi "varsa", "ca dintr-o nevazuta amfora rotunda, trupul gol in iarba". "Un tarait de greier cheama luna-n fan". "Sufletul satului falfaie (...) ca un miros sfios de iarba taiata". "Noaptea, ingerii goi, zgribulind se culca in fan". Primavara, pe la echinox, "mugurii si iarba au crescut repede ca unghiile si parul mortilor". Pe verzile intinderi se inalta, fireste, copaci si, in "focurile de primavara", cand "inganand prin vai taria, / suna ramul suna glia", cand "focuri ard, albastre ruguri, / pomii simt dureri de muguri, omul, alcatuindu-se mitic, "infloreste" impreuna cu pomii: "Cautam pamantul unde / mitic sa ne-alcatuim, / ochi ca oameni sa deschidem, / dar ca pomii sa-nflorim". Adecvata peisajului, fauna blagiana mitologizeaza o, zoologie foarte romaneasca: turme, vite, cai (inclusiv "cai galbeni", fantastici), caprioare, ciute, cerbi, mistreti, veverite, ulii, "porumbi", corbi, ciocarlii, lastuni, "buhe", serpi, lacuste, greieri, melci, in sfarsit, tot vietati de "spatiu mioritic", carora H se adauga fabulosul inorog: "Din clima fierbinte / a basmului, sfinte / irog, inorog, / c-un semn te invoc". In acest cadru de vis, asemanator celui eminescian si totusi deosebit: printr-o sobrietate hieratizanta, prin aerul de mister si sacralitate, isi construieste poetul "mirabilei seminte" - intocmai ca precursorul sau "nepereche" - paradisul erotic. Cuplul isi daruieste fericirea "dezmarginirii", a varsarii unuia in celalalt, sub arbori si arbusti care isi "scutura floarea" asemenea "teiului sfant" eminescian: "De pe stamine de alun, / din plopii albi, se cerne jarul...". Prin implinirea erotica, efemerul omenesc se integreaza naturii vesnice: "Polenul cade peste noi, / in preajma galbene troiene / alcatuieste-n aur fin. /Pe umeri cade-ne si-n gene". O mistuire dureros-fericitoare in natura este, in viziunea poetului, si moartea. Intrat "in ciclul elementelor", insul pieritor accede la imortalitate tocmai prin conditia anonimatului. El va avea "fata nimanui, asemenea pamantului", dar, inmormantat in asta stea, / in nopti voi lumina cu ea". Daca o seama de poeme blagiene invaluie satul romanesc mitizat in lumini de azur, altele (in unele cazuri, aceleasi) il arata degradat, sfartecat, smuls din matca, deposedat de duhul specific, de transcendent, si in genere de spiritualitate, prefacut intr-un teritoriu al mortii. Viziunile sunt de apocalips. Asemenea poeziei expresioniste germane si austriece (Trakl, Georg Heym, Else Lasker-Schiifler, Gottfried Benn si asemenea poemelor lui T.S. Eliot, numeroase versuri din volumele in marea trecere si lauda somnului comunica "vesti" inspaimantatoare, releva "semne" de privelisti consternante. Cocosii in Peisaj transcendent sunt "apocaliptici"; ei nu vestesc dimineata, ci intunericul - un intuneric cosmic. Clopotele canta "sub iarba", confundandu-se cu sicriele. Satul e un "paradis in destramare". Unde fusese viata, bucurie, munca, sarbatoare, se instaureaza dezolarea, pustiul. "invins" fara lupta, portarul gradinii edenice "tine intins un cotor de spada fara de flacari". Alti locuitori ai aceluiasi spatiu tanjesc asemenea florilor lipsite de apa, isi urmeaza menirea "fara indemn", intr-o epuizare letargica: "arhanghelii se plang / de greutatea aripelor". Se intuneca totul, ingerii pier, amestecandu-si cadavrele cu ale paianjenilor. Factorul acestei desacralizari, al acestei distrugeri este "demonia" moderna. Ea ucide si perverteste. Preface asezarile in care se instaleaza si de unde isi revarsa pana in departari suflarea pustiitoare in tot atatea Sodome si Gomore, dand trepidatiei veacului infatisarea unui spectacol diavolesc, fascinant. Puterea fascinatorie a cetatii sodomizate e atat de contagioasa incat pana si cei trimisi sa o pedepseasca i se abandoneaza, uitandu-si misiunea: "Arhanghelii sositi sa pedepseasca orasul / s-au ratacit prin baruri, cu penele arse. / Dantatoarea alba le trece prin sange..." (Veac). Atitudinea lirica e una tipic expresionista. Un strigat de revolta si impotrivire traverseaza poezia germana din perioada imediat premergatoare si in cea urmatoare primului razboi mondial, un strigat de ura impotriva masinismului, impotriva "civilizatiei" reificante, generatoare de haos, de absurd. Clamand impotriva tehnicii dezumanizante, expresionistii aspira la simplu, la elementar, la ingenuu, predica in limbajul specific artei lor intoarcerea la "origini", la "inceputuri", la "izvoare", pentru ca omul, restituit starii primordiale, "copilariei", sa-si regaseasca sanatoasa integritate de odinioara, sa traiasca miracolul regenerarii. Stapaniti de o tiranica "vointa de suflet", de nazuinta "dezvaluirii totale" a valorilor sufletesti, spre sfidarea lumii despiritualizate, trambitatii expresionismului emit strigate cand de spaima si deznadejde, de irepresibila razvratire, cand de speranta, de frenetica avantare spre zarile libertatii, de vestire a unei alte lumi. La Blaga nu e vorba in nici un fel de o fobie a tehnicii, a civilizatiei, ca atare. Fabricile nu numai ca nu sunt detestate, dar sunt infatisate ca "promisiuni": "fagaduitu-ni-s-au fabrici langa rauri sfinte". in marile constructii ("poduri de otel peste rauri albe"), poetul vede posibile vehicule ale "minunii", punti eventuale spre un "taram de legenda". Niciunde, in opera lui, nu sunt respinse tehnica, masinile, industria; sunt deplanse insa urmarile punerii lor in aplicatie, urmari contrare "fagaduintelor". in posibilitatea "minunii" poetul continua a crede si dupa experienta neimplinirii ei. Dupa exclamatia consternata: "oh, nici o minune nu se-mplineste!", Tristete metafizica se incheie cu aceste versuri purtatoare de speranta si de incredere in puterile omului: "i totusi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au facut lumea, stihiile, ziua si focul. / Cu picioare ca ale noastre / Isus a umblat pe ape". Nu negatie, ci - tocmai din contra - apologia masinii, a industriei! Atitudinea concorda cu cea afirmata in mici articole de ziar, precum Frumusetea in tehnica, ce elogiaza masinismul, cu speciala referinta la cinematograf, ca produs al tehnicii, sau Randuri inactuale, care califica drept "sinucidere culturala" tentativa unor intelectuali occidentali ai timpului de a substitui spiritualitatii proprii societatilor moderne de tip industrial spiritualitatea generata de vechi religii ale Orientului. Ceea ce poate parea, in creatia lui Lucian Blaga, osandire a tehnicii e, in fapt, neacceptarea dezumanizarii. "Tristetea metafizica" nu e starnita de masinism, de tehnica, de civilizatie, ca atare; este generata de spectacolul despiritualizarii, al desacralizarii universului. Tehnica nu este condamnata in sine, ci exclusiv ca agent al deposedarii omului de esenta proprie. Nefiind un adversar al orasului real, Blaga nu-i nici apologetul satului obiectiv existent, sau, mai precis, este doar in masura in care acesta materializeaza satul mitic din constiinta, satul-idee. Lucian Blaga nu opune, ca samanatoristii, satul patriarhal orasului modem, nici, asemenea expresionistilor, civilizatia - naturii. "Sat" si "oras" sunt, in opera lui, simboluri, moduri sufletesti. Scenariul apocaliptic din Paradis in destramare si Peisaj transcendent sintetizeaza viziunea blagiana a unui cataclism produs nu in universul obiectiv, ci in cel interior, al umanitatii. "Satele romanesti" in care "striga, tot striga (...) cocosii apocaliptici" nu sunt "campurile halucinate" din poezia lui Verhaeren. Sunt suflete deposedate de focul sacru, suflete in care a murit "povestea", s-a stins vibratia. Cautand, ca expresionistii, "mantuirea" in natura, la origine, Ia surse, in "sat", Blaga are in vedere satul ca "spatiu-matrice", care poate dainui in subconstient i fara a exista neaparat aevea. Concomitent cu decantarea si condensarea lirismului, creatia lui Blaga a parcurs implicit si o evolutie formala, adecvata: de la "Formlosigkeit"(absenta formei) la tendinta catre o structurare lapidara, care, dupa opinia autorului, i-ar conferi, inca in Lauda somnului, caracter neoclasic. Neoclasicism sau neoromantism, "nazuinta formativa" proprie versului blagian incepand intr-adevar din al patrulea volum (realizata insa definitiv doar in Nebanuitele trepte si mai ales in poemele de dupa acest volum) nu s-ar fi putut declara fara frecventarea poetilor care isi datoreaza infaptuirile intr-o insemnata masura tocmai perfectei incadrari in "disciplina lirei". Trecand prin tefan George si prin Hugo von Hofmannsthal, poetul "marii treceri"' si al "somnului" a urcat la Novalis, la Holderlin, Ia Goethe, adica a refacut evolutia poeziei germane in sens invers. Versurile unora dintre poemele sale de dupa 1940 (Domnitele, Ardere, Tablele legii, Apoteoza s.a.) au solemnitati holderliniene. in genere, tonalitatea stapanit dramatica, melancolia blanda, jeluirea calda, climatul de mitologie consuna (si) cu vocea cantaretului Diotimei. Preferinta pentru nocturn, celebrarea "somnului", obsesia "izvorului", frecventa motivului florii, lacrimii, "bolii", cenusii il inrudesc pe Blaga cu Novalis. Cu poezia de suprema maturitate, autorul ciclurilor Ce aude unicornul si Cantecul focului se distanteaza de productia sa juvenila asemenea lui Goethe de perioada Sturm und Drang