Volumul "Poezii" din 1905, care se deschide cu poezia Rugaciune, este o evocare lirica a satului transilvanean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tinjeste dupa libertate sociala si demnitate nationala. Poetul da glas patimirii unui neam imbatrinit intr-o expresie dureroasa, parasit de doruri si razvratiri neimplinite; vestind credinta in alte vremuri, de infricosate izbavite.
Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, in una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din conceptiile lor despre arta si rolul ei in societate. In mod demonstrativ, Goga publica si el in fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenta ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. intelesul il deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvântul rugaciune, implica sensul de implorare, de ruga fierbinte, staruitoare, izvorâta dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa când poetul deprimat, dezorientat, obosit si având senzatia de gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga: "Eu cad neputicios, stapâne, / in fata stralucirii tale, / Eu in genunchi spre tine caut: / Parinte: - orinduie- mi cararea".
