Invatatura si activitatea sa non-conformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate (469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida. Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile, adesea divergente, ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate prefera si el ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile. Asemenea sofistilor, sustinea ca "virtutea este stiinta", deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala.



Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe, dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o "voce interioara" il impiedica de la ratiuni rele.Insusindu-si si totodata spre a ilustra maxima scrisa pe frontispiciul templului din Delfi: "Cunoaste-te pe tine insuti", Socrate invata ca scopul omului nu este acumularea unui mare numar de cunostinte, ci dragostea de intelepciune – "filozofia". Aceasta virtute, care este stiinta despre bine si adevar, consta in efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi in propriul sau suflet ceea ce este, in insasi firea sa, valoare universala si eterna: Binele.