Creatia nici unui poet roman, in afara celei eminesciene, n-a fost insotita, inca de la primele afirmari ale sale, de judecati si intuitii, clasificari si definiri mai ‘exacte’, precum cea a lui Tudor Arghezi. In loc de a vedea in aceasta asertiune acea ‘intamplare norocoasa’ ce se constituie, nu o data, in pretext de orgoliu pentru orice institutie exegetica, s-a cuveni mai curand a muta accentul spre acea zona, mai obscura, prin care ‘exactitatea’ diagnozelor’ a sfarsit, nu o data, prin a bloca discursul poetic arghezian la limita unei condescendente care, in ciuda salutarelor situari momentane, au frustrat productia literara a autorului de posibile elanuri cu adevarat novatoare.

Arghezi e, in aceasta perspectiva, un poet singular, in raport cu Bacovia si I. Barbu, ca sa nu mai vorbim de Eminescu sau de ‘maestrul’ sau cel mai apropiat Macedonski. La aparitia Cuvintelor potrivite, autorul sau e deja un poet consacrat, daca nu chiar un ‘clasic’: cei mai importanti critici ai momentului, de la E. Lovinescu si M. Ralea, pana la tinerii G. Calinescu, Tudor Vianu sau Pompiliu Constantinescu ii intuiesc nu numai locul in evolutia formelor lirice autohtone, dar si modelul de producere si instaurare a sensului poetic.