Extindere. Fondarea a numeroase congregatii (nu ordine), in special feminine (numai in Italia sint fondate 183, comparativ cu 43 de congregatii fondate in secolele XVI-XVIII), reprezinta o caracteristica a Bisericii universale, in special a celei europene. Aceasta ne arata vitalitatea Bisericii din aceasta perioada, din care motiv sec. al XIX-lea poate fi comparat cu secolele XIII-XV. Noile congregatii reprezinta un raspuns catolic dat laicizarii acestui secol, raspuns articulat in trei directii: asistenta sanitara (spitale, orfelinate si alte institutii asemanatoare), invatamint (scoli si asociatii) si misiuni. Unele congregatii isi au originile tocmai in zilele dureroase ale revolutiei franceze, cind Biserica este lovita in structurile sale fundamentale, luindu-i-se in parte posibilitatea unui apostolat activ in rindul maselor.



Acum este abandonata legea papei Pius al V-lea (1566-1572), Circa pastoralis, care unea viata consacrata feminina cu clauzura, femeia consacrata intrind in spitale si scoli. Insa abia in 1900, papa Leon al XIII-lea (Condita a Christo) va recunoaste acestor "asociatii pioase" caracterul de congregatii religioase.
Criza. Pe de alta parte, acum se observa o criza a vechilor institute si ordine religioase, cu exceptia pasionistilor, lazaristilor si iezuitilor. Aceasta criza, care inseamna o scadere a numarului vocatiilor si o lipsa de traire crestina autentica, isi are vechi si multiple radacini: legaturile nesanatoase si neadecvate cu puterile temporale, tensiunile politice si cele din interiorul ordinelor, contactele frecvente cu familia (un anumit "nepotism"), alegerea pripita a candidatilor, slaba pregatire intelectuala, si altele.