Relatiile dintre Imperiul Bizantin si Papalitate in timpul ultimului imparat

label Referate autorenew 2025-09-29, 16:57
Relatiile dintre Papalitate si administratia imperiala a lui Constantin XI (1449-1453) s-au desfasurat in jurul incercarilor Imparatului si a consilierilor sai de a implementa unirea celor doua Biserici, pentru a beneficia de vitalul sprijin militar occidental impotriva tot mai amenintatoarei presiuni turcesti. Insa chiar daca Papalitatea a sprijint doar sporadic Bizantul aflat la ananghie, Imparatul a administrat cu grija relatiile dintre greci si latini, in mijlocul framantarilor iscate in sanul populatiei (fie ea laice sau clericale, sarace sau bogate) de Conciliul de la Florenta. Mentinerea vacantei tronului patriarhal dupa plecarea lui Gregorie III Mammes la Roma, cat si proclamarea unirii abia in decembrie 1452, i-au adus lui Constantin sprijinul celor doua tabere (unionisti si anti-unionisti) cat si ajutor pontifical impotriva turcilor, insuficient totusi pentru a salva Metropola.



Baza relatiilor dintre Imperiu si Papalitate din timpul ultimului imparat se pun cu aproape un deceniu inaintea urcarii acestuia pe tron, in timpul Conciliului de la Ferrara-Florenta (1431-1445), cand Ioan VIII calatoreste in Italia (1437) pentru a oferi unirea Bisericilor in schimbul ajutorului anti-otoman (cu opozitia insa a tatalui sau, Manuel II, care credea ca sprijinul occidental va fi prea mic, in schimb unirea putand declansa un razboi civil in Imperiu si inversuna puterea otomana). Controversele teologice intre delegatia ortodoxa si cea latina participante la Conciliu s-a axat pe problema purcederii Duhului Sfant (primii sustinand interpretarea literala a textului biblic), adaugarea particulei "filioque" la Crezul niceean, existenta purgatoriului, folosirea painii nedospite in Taina Euharistiei (problema privita in cele din urma ca o diferenta minora de ritual) si primatul tronului papal intre Patriarhatele crestine (recunoscut de greci in final, insa cu o formulare intentionat vaga). In ciuda pozitiei formal egale a celor doua parti, situatia politico-militara ingrata a Rasaritului a fost adusa mereu in discutie de catre catolici, pentru a contracara argumentele teologice bizantine si pentru a le reaminti acestora ca nu sunt in pozitia de a negocia de la egal la egal. Se vroia de fapt acceptarea supunerii bizantine fata de Roma. Rezultatele Conciliului au fost stabilite astfel inca cu mult inainte de sosirea delegatiei imperiale; latini prevaland in toate spetele teologice prin manipularea in mod subtil de traduceri de texte necunoscute rasaritenilor, aceasta ducand la inselarea partii ortodoxe. Acestora din urma li s-a facut doar concesia prezervarii ritului oriental. Dupa doi ani de negocieri pe teren strain si in dezavantaj politic bizantinii au semnat decretul de unire (in afara lui Marcu de Efes) si s-au intors in Bizant, unde au fost primiti cu oprobiu de clerul de rand si de populatie.

Conciliul de la Florenta, supunerea bizantina fata de Roma, au avut loc numai ca o consecinta a presiunii militare otomane, neavand ecou in straturile profunde ale ortodoxiei, chiar daca Papa a inteles sa profite de aceasta criza pentru a castiga concesii teologice.