O revista literaturii privind principala activitate a profesiunii de psiholog clinician scotea in evidenta, acum doua decenii, un intreg spectru de preocupari, dintre care evaluarea si psihodiagnoza detineau cea mai mare pondere (50%), urmate de psihoterapie (30%), de cercetarea stiintifica (30%), de consiliere (5%) si de terapia de mediu si socioterapie (5%) (vezi Ionescu, 1985, p. 51).
Plasarea in top a psihodiagnozei nu este specifica numai domeniului clinic, ci intregului teritoriu al psihologiei aplicate, pentru ca, prin instrumentele ei inalt standardizate, ea ofera o cunoastere de adancime asupra fiintei umane, pe care se pot fundamenta ulterior consilierea, psihoterapia sau ghidarea vocationala. Afirmatia lui Perse (1972, p. 112), conform careia "la ora actuala, examenul psihometric constituie partea cea mai importanta a interventiei psihologului (...) metoda testelor fiind poate singura datorita careia specificitatea si autonomia sa nu sunt contestate" isi pastreaza si astazi valabilitatea, cu mentiunea ca termenul de testare ar trebui completat cu acela mai cuprinzator de evaluare.
