In anii 30 si 40 liberalii si nationalistii condamnasera Actul de la Viena ca reactionar, cu toate acestea in anii 50 si 60 monarhiile conservatoare au foste cele care l-au distrus si au facut-o in mod deliberat. Razboaiele de reconstructie nationala agresive si identificarea victoriei pe campul de lupta cu mandria nationala si regenerarea au fost mijloacele prin intermediul carora monarhiile conservatoare – ori poate conservatorismul monarhic – si-a asigurat o noua perioada de viata.
In politica interna elitele guvernante au abandonat progresiv politica rezistentei totale la schimbare politica, rezistenta ce-i unise pe oponenti contra lor si provocase valul revolutionar de la 1848-49. in anii 50 si 60 grupurile guvernante au incercat sa-si divida oponentii fiind dispuse sa faca concesii limitate pentru a se concentra asupra slabirii si izolarii celor mai periculoase elemente. Procesul a luat forme diferite de la o tara la alta.
In Sardinia, monarhistul liberal Cavour a colaborat cu conservatorii in vederea izolarii nationalistilor radicali. in Prusia, si mai tarziu in Germania, Bismarck – un monarhist conservator – a avut succes in separarea fortelor liberalismului de cele ale nationalismului. A imprumutat din programele ambelor si le-a dat totodata un nou caracter si noi aspiratii. in Franta, Napoleon al III-lea in anii 60 a fost pregatit sa cedeze spatiu de manevra oponentilor liberali pentru a salva dinastia si pentru a controla amenintarea republicana. Pana si puterile conservatoare traditionale ca Austria si Rusia au fost obligate, ca urmare a socului infrangerii in razboi, sa incerce sa gaseasca solutii pentru problemele cu care se confruntau. in Rusia, Alexandru al II-lea a schimbat bazele autocratiei abolind serbia in timp ce in Austria structura politica a fost modificata prin compromisul cu Ungaria din 1867.
