Sunt una si aceeasi populatie, considerata de lumea antica ramura nordica a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de geti, folosita cu predilectie de scriitorii greci, desemneaza în ansamblu populatia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpati si pâna la Balcani. Cealalta denumire, de daci, preferata de autorii latini, se refera la populatia din regiunile intracarpatice si de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expeditie a lui Darius împotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune ca regele persilor, înainte de a ajunge la Istru, “birui mai întâi pe geti”. Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Pentru aceeasi perioada se mai întâlnesc unei stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumatate a sec.IV î.e.n.. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum
