Istoricii gandirii politice pastreaza adeseori vocabularul latin al scriitorilor crestini, tinand astfel sa sublinieze ca traducerea ar putea duce la o intelegere gresita. Cuvantul sacerdotium inseamna deopotriva institutia bisericii si responsabilitatea ei morala superioara sau pe termen lung, imperium sau regnum (dupa cum este vizat un imperiu sau un regat) inseamna atat institutia autoritatii civile, cat si functiile ei particulare, de mentinere a ordinii si de protejare a societatii in general fata de fortele din afara, ce ar urmari, eventual, sa o distruga.
In centrul gandirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai societatii si ai idealurilor ei: biserica institutionala, organizata ierarhic, si seful ei, episcopul Romei, papa; influenta in declin a Romei imperiale cu dreptul si institutiile ei; barbarii germanici care creasera separat o divinitate regala si care aveau o conceptie proprie despre conducerea militara si personala, loialitatea fiind atasata acestei persoane, nu functiei detinute de ea.
Roma reprezenta loialitatea si obligatia fata de o idee; Europa barbara reprezenta loialitatea si obligatia fata de neam si fata de regalitatea personala; papalitatea, sustinuta de argumentele unor teologi ca Augustin, reprezenta loialitatea si obligatia ultima fata de Dumnezeu, nu fata de oameni sau de institutii pamantesti. Augustin a pledat pentru ideea ca o comunitate adevarata si dreapta era cea care venera si adora dupa cuviinta pe Dumnezeu.
