Teoretic, se stie ca aportul de hrana se afla sub controlul a 2 centri hipotalamici: unul dintre acesti centri se afla in hipotalamusul central – centrul foamei, celalalt se afla in hipotalamusul medial – centrul satietatii. Aceasta concluzie este extrasa din experimente multiplie, realizate pe oameni si animale. Dar, desi pare simpla si atractiva, concluzia este gresita, pentru ca, in ansamblu, creierul nu este organizat pe centri bine definiti, care controleaza functii izolate. De regula, aceste functii sunt dependente de circuite neurale complexe.

Datele obtinute prin lezarea hipotalamusului lateral si medial se datoreaza mai multor factori: alterarea informatiei senzoriale si motorii, modificarea punctelor de referinta obisnuite organismului, dezechilibrarea balantei hormonale si nu in ultimul rand afectarea fibrelor de relatie (de asociatie). Toate aceste modificari apar in mod inerent, odata cu lezarea hipotalamusului, dar ele sunt mai greu de evidentiat experimental.



Dupa numeroase cercetari clinice, s-a constatat ca setul de semnale care regleaza alimentatia poate fi impartit in 2 grupe mari: semnale care regleaza alimentatia pe termen scurt si semnale care regleaza alimentatia pe termen lung. Din prima categorie fac parte proprietatile chimice ale alimentelor. Acestea se manifsta la nivelul cavitatii bucale, stimuland comportamentul alimentar, dar se manifesta si la nivelul sistemului gastrointestinal si hepatic, producand de la acest nivel inhibarea comportamentului alimentar.