Scufundate in „murmurul vorbirii”, fiintele umane au despre limba si vorbire o cunoastere pre-ontologica, asa cum se intimpla cu a fi, fire sau, in cazuri alese, cu a muri. Toata lumea stie, cumva fara cuvinte, ce inseamna sa fii, sa vorbesti si, eventual, sa mori. Dar o stie in-adaptat, in ruptura cu esenta ultima a acestor „realitati” cotidiene. Limbajul isi pastreaza intact si crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte si obiecte, un referent, dar ingaduie transformarea acestui referent in semne ale starilor de spirit si de suflet ale omului.

Obiectivitatea sa se insoteste cu subiectivitatea intr-un du-te-vino care e trasatura fundamentala a fiintei vorbitoare. Semnul lingvistic este arbitrar apriori, dar aposteriori inceteaza a fi. Iar a vorbi si a intelege limba nu depinde de inteligenta sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul poseda, in mod natural, o facultate a limbajului. Intr-o buna zi, in urma cu mai multi ani, am facut o descoperire: „indoiala” e, in limba franceza, masculina! Ii scriam lui Marcel Moreau. In fraza a intervenit le doute, asa, singur, cu genul exhibat. Pina atunci, il folosisem (ce intimplare!) exclusiv in expresii: sans doute, mettre en doute... invaluit si pudic. „indoiala” am resimtit-o intotdeauna ca pe o stare feminina: fragila, nesigura, dar creatoare si lucida. indoiala era, pentru romana mea, neindoielnic femeie.



Ca francezul o vedea ca barbat mi s-a parut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gindit atunci ca nu se putea sa fie totuna cum sint numite lucrurile de limba ta. Ca ceva se intimpla, se misca, deviaza, aluneca, inmugureste sau se vestejeste cind genul se schimba dintr-o limba in alta. Ca, pentru mine, lumea nu putea fi decit femeie.

Tot asa, problema, amintirea, cartea, primavara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pilda, toate acestea erau barbati si cereau in jur contexte masculinizate.