Regasim filosofia romaneasca interbelica intr-o identitate aporetica si metodologica - identitate partiala, insa - cu filosofia europeana, dar, desigur, intalnim, in spatiul ei, si accente specifice in stil sau "nazuinta formativa", in accentul pus pe o anumita problema, sau chiar in nesocotirea punctelor de vedere care se afirma in imediata apropiere a matricei noastre culturale. Filosofii au inteles necesitatea de a lucra la un model propriu al filosofiei si al culturii noastre, indreptandu-se catre tot ceea ce inzestra fondul filosofic romanesc; desigur, au fost unii care, racordati la pulsul filosofiei universale, au parut a uita ca nu pot eluda fondul cultural intru care s-au format. Am putea spune ca si acestia din urma, impreuna cu cei dintai, au trudit, cum ar spune C. Noica, la faurirea povestii romanesti a fiintei.
Dovada preocuparii de a formula un raspuns propriu la intrebarile si iscodirile metafizice poate fi recunoscuta si in angajarea multor filosofi in dificila tentativa de schitare a unui portret cultural-identitar al poporului roman, de determinare a potentelor metafizice ale culturii noastre populare si "savante" tainuite in forta de expresie a cuvintelor limbii romane. Pot fi amintiti in acest sens: C. Radulescu-Motru, Ioan Petrovici, Simion Mehedinti, Petre P. Negulescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Mircea Florian, Tudor Vianu, Constantin Noica s.a. Dincolo de interpretarile diferite, uneori chiar opuse, ale unor elemente particulare ale acestei probleme, solutiile filosofilor concureaza la acceptarea posibilitatii unei filosofii romanesti autentice, aflata in legatura directa cu insusirile specifice culturii noastre.
