In prezent, in literatura de specialitate, pentru a desemna politicile (masurile) aplicate de autoritati, ca si de organizatii private sau nonguvernamentale, pentru a creste gradul de ocupare si a reduce dimensiunile si efectele somajului se utilizeaza sintagmele de politici de ocupare sau politici de diminuare si combatere a somajului. Cele doua tipuri de politici pot fi considerate ca sinonime, pentru ca o politica de ocupare a fortei de munca inseamna implicit si o politica de combatere a somajului, si invers.
De altfel, se vehiculeaza tot mai des o sintagma care unifica cele doua tipuri de politici, si anume „politica de ocupare si de combatere a somajului”. Politicile de ocupare reprezinta un ansamblu de masuri elaborate de stat pentru a interveni pe piata muncii in scopul stimularii crearii de noi locuri de munca, al ameliorarii adaptarii resurselor de munca la nevoile economiei, diminuandu-se astfel dezechilibrele, disfunctionalitatile de pe piata muncii.
Politicile de ocupare sunt:
- politici pasive;
- politici active.
Politicile pasive de ocupare tin seama de faptul ca nivelul ocuparii este determinat de conditiile generale din economie si pun accentul pe protectia somerilor, indeosebi prin indemnizatia de somaj si pe convingerea unor persoane active sa se retraga de pe piata muncii. Dintre masurile de politica pasiva de ocupare relevam pe cele mai semnificative:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea varstei de pensionare;
- cresterea perioadei de scolarizare obligatorie;
- sporirea numarului locurilor de munca cu program zilnic redus si atipic;
- descurajarea activitatilor salariale feminine;
