Modificarile aduse prin Legea nr. 356/2006 in materia sentintelor ce nu pot fi atacate cu apel au reflectat abrogarea plangerii prealabile directe atat in cadrul lit. a), cat si in cadrul lit. b). Astfel daca in forma anterioara nu puteau fi atacate cu apel sentintele pronuntate de judecatorii sau tribunale privind infractiunile judecate la plangere prealabila directa, in forma modificata a art. 361 se dispune in mod general ca „nu pot fi atacate cu apel: a) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate”.



Prin aceasta modificare a fost extinsa sfera sentintelor ce nu cunosc calea de atac a apelului prin inglobarea tuturor ipotezelor in care plangerea prealabila este adresata organului de urmarire penala [amintim ca in forma anterioara a art. 361 sentintele privind infractiunile pentru care legea prevedea cerinta plangerii prealabile adresate organului de urmarire penala nu erau excluse de la regula apelului ca si prima cale de ordinara atac. Apelul era exclus doar in ipoteza sentintelor pronuntate in cauzele judecate la plangere prealabila directa].

in mod corelativ, aceasta modificare se regaseste si in materia sentintelor ce pot fi atacate cu recurs. Noua lit. d1) a art. 3851 dispune, preluand textual formula art. 361 lit. a), ca „pot fi atacate cu recurs: (...) d1) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate”, fiind excluse din lit. a) si b trimiterile la art. 279 alin. 1 lit. a). Aceasta extinderea a sferei sentintelor ce nu pot fi atacate cu apel se inscrie intr-un fenomen contemporan resimtit in majoritatea sistemelor de drept. Astfel, din motive de celeritate, desi apelul este considerat o cale traditionala de atac, el este inlaturat in cauzele privind mica delicventa, recursul ramanand singura cale de atac recunoscuta.