Anii de inceput ai tranzitiei postsocialiste sunt anii crizei pentru Europa Centrala si de est. Proiectele de crestere economica pentru aceste tari depind de multi factori : constanta cu care se urmaresc programele de reforma, impactul dezvoltarii exogene (incluzand si sfarsitul sistemului de comert CAER), raspunsul tarilor industrializate in directia asigurarii asistentei tehnice, regimul financiar (incluzand reducerea datoriei unora dintre tari), realizarea unui mediu comercial deschis etc. Rezulta ca restructurarea economica nu poate fi decat lenta, datorita faptului ca sunt necesare schimbari fundamentale, sistemice si institutionale. Aceste schimbari determina insa anumite reactii; in orice schimbare propusa, a oricarei stari existente, vor exista intotdeauna unii care se tem ca vor pierde mai mult decat vor castiga din schimbarile propuse. Este astfel de inteles de ce multi vor actiona impotriva unor astfel de schimbari. Deci, durata procesului de tranzitie va fi in functie nu numai de amploarea si complexitatea reformei – care au un caracter predominant obiectiv -, ci si de elemente de ordin subiectiv care se manifesta diferit de la o tara la alta, si aceasta cu atat mai mult cu cat in societatile cu sisteme de comanda populatia este predispusa – in mare parte – la mentinerea starii de fapt de dinainte.
Amploarea procesului de tranzitie rezulta, cu multa claritate, chiar din recomandarile Grupului Bancar al tarilor membre ale Bancii Mondiale care concepe reforma – pentru toate tarile foste socialiste – ca un program in patru timpi care se desfasoara astfel:
