Idei privind cresterea si dezvoltarea economica pot fi regasite in scrieri aparute inca in antichitate, indeosebi in opera lui Aristotel. Un loc aparte il ocupa in evolutia seculara a gandirii economice referitoare la dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun in lucrarea “Prolegomene”, aparuta in 1377, unde sustinea ca, pentru realizarea cresterii economice, era necesara reunirea a cinci categorii de factori: cresterea demografica, progresul tehnic, cautarea de profit individual, respectul proprietatii private si solidaritatea institutiilor politice si juridice.
Mercantilistii, iar apoi fiziocratii, cercetand in maniera diferita cauzele si modalitatile sporirii bogatiei, au abordat si aspecte care tin de procesul cresterii si dezvoltarii economice.
La clasicii economiei politice, dezvoltarea economica este caracterizata prin acumularea capitalului. Acest proces este posibil prin largirea pietei nationale, apoi a celei internationale si prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan, caruia ii poti doar constata existenta si explica mecanismele. Nepunandu-si problema de a-l genera, clasicii evidentiau doar faptul ca eventualele obstacole in calea acestui proces tineau de factori macroeconomici care influentau mediul desfasurarii activitatii economice. Dezvoltarea economica spontana, generata de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era accesibila oricarei tari; chiar daca unele nu se dovedeau capabile sa-si realizeze propria dezvoltare, relatiile economice internationale o puteau suplini cu eficacitate.
