Pentru a ne putea referi in mod particular la arspoetica blagiana este necesar sa ne oprim mai intai asupra conceptului de arta poetica; aceasta este definita ca fiind acea opera literara in care este exprimata ideea creatiei literare si aspectele esentiale ale acesteia. La nivel ideatic arta poetica se concentreaza asupra a doi termeni: poezia si poetul. Initiatorul artei poetice, Aristotel, sustine ca arta este o imitatie la realitatii (mimesis), un joc in care realitatea este metamorfozata, in functie de viziunea subiectiva a creatorului, el aducand pentru prima data in discutie efectul purificator al artei(catharsis).



“Poetul nu este atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.” Prin acest aforism, Lucian Blaga desfineste in linii mari menirea poetului si rolul jucat de acesta prin intermediul creatiei sale. El preia ideea lui Aristotel despre poezie, referindu-se in mod special la catharsis, la capacitatea creatorului de a absorbi suferintele lectorului, implicandu-l intr-o lume fictiva, inedita.

Arta poetica definitorie a operei blagiene, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” are un loc esential in fruntea volumului de debut al poetului, “Poemele luminii”, aparut in anul 1919, putand fi considerata prefata intregii sale creatii. Poezia este una dintre artele poetice aparute in literatura noastra in perioada interbelica si are un puternic rol de manifest, realizat prin mijloace poetice. Lucian Blaga a avut o preocupare intensa pentru filozofie mai ales in legatura cu problema cunoasterii (cea paradisiaca si cea luciferica). Alternanta intre persoana I singular si persoana a III-a plural denota caracterul filosofic al acestei poezii, care reprezinta metaforic opozitia dintre cunoasterea luciferica (“eu”) si cunoasterea paradisiaca (“altii”).Cunoasterea paradisiaca este pentru Blaga logica, rationala, in timp ce cunoasterea luciferica nu are ca scop deslusirea misterului ci amplificarea/adancirea acestuia.