Inceputurile activitatilor cu caracter bancar in sensul modern al termenului au fost precedate in tarile romanesti de prezenta, inerenta perioadei de dezvoltare a feudalismului si mai apoi de aparitii ale relatiilor economice de tip capitalist, a zarafilor, a caror principala ocupatie era, intr-o prima etapa, aceea de cumparari si vanzari de monede in scopul obtinerii unor castiguri. Aceasta activitate, mult asemanatoare schimbului valutar in numerar de azi, era favorizata de faptul ca in acea perioada pe teritoriul Romaniei circulau numeroase insemne monetare provenind din Turcia, Austria, Prusia, Rusia, Franta.



Leul, devenit moneda de cont dupa disparitia din circulatie a löwenthalerului, desi nu avea putere de circulatie datorita faptului ca tarile romane erau lipsite in perioada suzeranitatii otomane de dreptul de a emite moneda, s-a constituit in timp intr-o “adevarata Institutie nationala”1

Odata cu dezvoltarea relatiilor de tip capitalist care au presupus dezvoltarea creditului ca forma de finantare, zarafii au devenit camatari, producand in principal, alaturi de speculatiile monetare, si operatiuni de creditare. Creditul avea in acea perioada doua forme principale: creditul de consum si creditul politic. Nefiind reglementata de nici o restrictie administrativa, activitatea de creditare era practicata nu numai de camatari, ci si de catre boierime a caror sursa de capital se constituia din dijme, claci in bani, exploatarea slujbelor si arenzilor, precum si de negustori care isi finantau activitatea in principal din vanzarea de marfuri pe credite.