In 1939 L.K. Frank utilizeaza pentru prima data denumirea de "teste proiective". In conceptia sa "...o tehnica proiectiva este o metoda de studiu a personalitatii care confrunta subiectul cu o situatie la care va raspunde functie de sensul pe care aceasta il are pentru el si de ceea ce simte in timpul formularii raspunsului. Caracterul esential al unui test proiectiv este acela ca evoca in subiect ceea ce este, in diferite feluri, expresia universului sau interior si a proceselor personalitatii sale". (cf. P.Pichot, 1967)



Anastasi si Urbina (1996) au caracterrizat testul proiectiv ca "o sarcina relativ nestructurata, adica, o sarcina care permite o varietate aproape nelimitata de raspunsuri posibile. Pentru a permite o manifestare libera a fanteziei individului , acestuia ii sunt furnizate doar instructiuni scurte, generale." Ipoteza propusa este ca felul in care individul percepe si interpreteaa materialul testului sau "structureaza" situatia va reflecta aspectele fundamentale ale psihologiei sale.

Dupa cum remarca Viglione si Rivera (2003), aceasta definitie ne impiedica sa intelegem adevarata natura a testelor proiective in raport cu asa numitele teste obiective Majoritatea psihologilor americani categorizeaza testele in acord cu traditionala dihotomie proiectiv - obiectiv. Acesti psihologi caracterizeaza fiecare clasa de instrumente ca reciproc exclusive sau polar opuse. De exemplu, testele obiective sunt considerate ca fiind neinfluentate de subiectivitatea psihologului in timp ce testele proiective sunt considerate subiective; testele obiective au o administrare si scorare standardizata in timp ce testele proiective sunt considerate lipsite de rigoare empirica.