Din acest motiv, Biserica Ortodoxa Romana a urmat in ceea ce priveste organizarea sa exterioara principiile administrative din viata tarii noastre, conform prevederilor can.17 – Sin. IV Ec. (Chalcedon, 451), si can. 38 – Sin. Quinisext (Constantinopol, 692), iar in ceea ce priveste organizarea ca Biserica nationala a urmat principiile can. 34 apostolic. Cu alte cuvinte, organizarea administrativa si politica a unitatilor teritoriale istorice romanesti a fost urmata si de organizarea bisericeasca: coagularea si organizarea celor trei tari romanesti a fost urmata de infiintarea si organizarea Mitropoliilor corespunzatoare (sec. XIV), iar castigarea independentei (1877) celor doua entitati statale romanesti, Muntenia si Moldova, unite intr-un singur stat, a fost urmata de recunoasterea autocefaliei Bisericii (1885); ulterior, Marea Unire (1918) a teritoriilor romanesti si declararea Statului national, Romania, a fost urmata de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhiei.
Infiintarea Patriarhiei Romane (1925).
Infaptuirea unitatii statale a Romaniei prin incorporarea in Regat a Basarabiei, votata la 27 martie/9 aprilie 1918 de Sfatul tarii, a Bucovinei, adoptata de Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918, si a Transilvaniei, decisa de Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a determinat schimbari majore si in viata Bisericii Romanesti. Prima indatorire ce revenea Bisericii in noua situatie era aceea a organizarii unitare, sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti. Acest proces de unificare bisericesca se impunea in interesul comun al Statului si Bisericii.
