in limba romana, cuvantul „joc” are multiple sensuri. Astfel cuvantul „joc” poate avea sensul de amuzament, sau un sens figurat, ca de exemplu in expresiile : „jocul cu focul”, „jocul naturii”, „jocul destinului” etc. Verbul „a se juca” este , deasemenea folosit in sens de amuzament sau in sens figurat, ca in expresiile: „a juca o comedie”, „a juca un rol de conducator”, „a se juca cu via?a” etc.
No?iunea de joc prezinta anumite accep?iuni la diferite popoare. Astfel, la vechii greci, cuvantul „joc” desemna ac?iuni proprii copiilor, la evrei cuvantul corespundea no?iunii de gluma. La nem?i, vechiul cuvant german „spilan” desemna mi?carea u?oara care provoca o mare satisfac?ie.
Ulterior, cuvantul „joc” a inceput sa se extinda asupra unei largi sfere de ac?iuni umane care nu presupune o munca grea ?i ofera satisfac?ie ?i veselie.
Dupa Paunescu si Musu (1990), scopurile jocului in dezvoltarea copilului sunt: o mai buna cunoastere a lumii, un control mai adecvat al propriei persoane si al raportului cu lumea; ofera de la inceput posibilitatea explorarii relatiilor dintre realitate si fantezie, o arena in care formele de gandire semiologice, intuitive, pot fi liber testate. Pentru copiii deficienti mintal, jocul este forma de baza prin intermediul caruia se organizeaza si se desfasoara procesul de recuperare. in aceste conditii, jocul se constituie ca o forma de invatare orientata spre: dezvoltarea capacitatii de manevrare a obiectelor; aprecierea formelor si mecanismelor de recunoastere a dimensiunilor; insusirea asemanarilor si deosebirilor dintre obiecte; dezvoltarea capacitati de utilizare a obiectelor in functie de necesitati. Prin joc, copilul invata regulile de comportare, ceea ce contribuie la structurarea personalitatii sale.
