Printre subiectele cele mai discutate si disputate de filozofi, dar si de romancieri si poeti, a fost intrebarea ramasa inca fara un raspuns verificabil, daca lumea in care suntem este reala sau iluzorie? Numim real un obiect sau eveniment care “exista” subiectiv, este cumva pentru individ, prin actiunea interpretanta a simturilor si mintii, dar mai “exista” si autonom de individ, exista ca modalitate distincta, indiferent daca oamenii, sau alte fiinte percep, reprezinta, semnifica si califica acel fragment de realitate.

Iluzoriu este ceva construit numai de mintea subiectului, fie prin propriile resurse, visul ca lume iluzorie, fiind un bun exemplu, sau primind un mesaj senzorial ori linvistic, care incorect interpretat produce reprezentari, video, audio,…sau semnificatii carora nu le corespund realitati echivalente, independente de subiect.



Cand omul a descoperit ca are iluzii, ca mintea sa surprinde-reprezinta sau imagineaza-compune in diferite circumstante, obiecte sau evenimente ireale, desfasurate numai in constienta sa, nu i-a fost deloc greu sa isi foloseasca partea rationala a mintii creatoare de iluzii, si sa presupuna ca totul ar putea fi iluzie, ca lumea care il inconjoara este in totalitate o imensa si coplesitoare prin diversitate iluzie, din al carui labirint de atractii si repulsii nu stie cum sa iasa, dar din care principial ar putea iesi, daca s-ar putea convinge destul de temeinic, ca totul este iluzie, ca nimic nu pre-exista, daca dispare subiectul.

Dar, poate obiecta oricine, daca orice continut al mintii este iluzie, ar putea fi iluzie si presupunerea sau certitudinea cuiva, ca totul este iluzie, si atunci s-ar putea, sau ar rezulta logic, ca nu orice reflectare perceptuala sau semantica de realitate ar fi iluzie, ca ar exista undeva in minte, o certitudine sau o capabilitate cognitiva ascunsa, care il poate ajuta pe individul dezorientat, sa stabileasca cand si in ce conditii are voie sa afime, sau poate afirma verificabil, ca ceva cumva determinat, este sau nu este iluzie.