Tehnica narativa este cea a confesiunii, care pare sa consemneze fapte reale, naratorul rememorandu-si episodul Maitreyi prin referire la „jurnalul tinut in vremea aceea si incercand in relatare extrase copioase din jurnal”. De aici rezulta o anume „autenticitate” a romanului, data de fapt de Mircea Eliade , a petrecut trei ani in India, intre anii 1928 si 1931 si multe din nuvelele sale par a fi inspirate din sederea in aceasta tara plina de mistere.
Substanta epica a romanului se concentreaza asupra unui cuplu: Allan, inginer european, venit in India si Maitreyi, fiica sefului sau , Narendra Sen , unul dintre putini indieni care facusera studiile in Anglia. Dupa o spitalizare pentru malarie, Allan este invitat sa locuiasca in gazda in casa lui Sen, unde o intalneste Maitreyi, o adolescenta in varsta de saisprezece ani, dar capabila de o traire intensa a sentimentului de dragoste, chear daca aceasta este abstractizat si respecta anumite cutume a societatii Indiene.
Platosa de egoism a lui Allan este sfarmata incetul cu incetul si intre cele doua personaje se infiripa o poveste sentimentala cu in sfarsit dramatic. In plan real, asistam la o incompatibilitate intre personaje, apartinand unei culturi si medii diferite, similara cu situatiile existente „Manon Lescaut” sau „Romeo si Julieta”.
Povestea de dragoste dintre Allan si Maitreyi are ca substrat o confruntare intre cele doua lumi, acea accidentate, pe care Eliade o acuza de un pragmatism superficial in plan uman si cea orientala, plina de mistere greu de patruns: „Dincolo de stratul de suprafata al subiectului ne intampina insa o istorie dintre lipsa de comunicare intre culturi.”
Lumea indiana este structurata in caste, cu limite superioare impenetrabile pentru cei animati de o eventuala ascensiune sociala, asa cum spune Emile Benveniste, in „Vocabularul institutiilor indo-europene”, in tipologia sociala indiana exista „brahmanul” ce indeplineste cultul „ksatria” sau „ranjaya”, razboinicul si „vaisya”, „om de vis”, „omul din popor”.
