Inainte de a incerca sa definim, in limbaj psihologic, modul in care misticul leapada catusele simturilor si isi incepe calatoria spre casa, ar fi bine sa examinam mecanismul aflat la dispozitia sinelui normal, constient; creatura sau partea creaturii pe care o recunoastem ca „noi insine”.

Psihologii de odinioara obisnuiau sa spuna ca mesajele din lumea exterioara trezesc in acest sine trei forme principale de activitate. Ele starnesc miscari de atractie sau de repulsie, de dorinta sau de aversiune, care variaza in intensitate de la poftele semiconstiente ale copilului flamand pana la pasiunile indragostitului, ale artistului sau fanaticului. Ele stimuleaza un tip de proces digestiv, prin care sinele imbina si adasta asupra materialului cu care este confruntat, absorbind in final un anumit numar de concepte obtinute si integrandu-le lui sau lumii lui.



Miscarile dorintei, sau actiunea ratiunii, sau ambele, in combinatii variabile, trezesc in sine o hotarare prin care obiectul perceptiei si conceptul au ca rezultat actiunea - corporala, mentala sau spirituala.

De aici, principalele aspecte ale sinelui au fost clasificate ca emotie, ‘intelect si vointa; iar temperamentul individual a fost considerat emotional, intelectual sau volitional, in functie de acela dintre cele trei elemente - emotia, intelectul sau vointa care si-a asumat rolul predominant.

Psihologii moderni au parasit aceasta conceptie diagramatica si sunt tot mai mult inclinati sa se ocupe de unitatea psihicului - acel sine ipotetic pe care nimeni nu l-a cunoscut vreodata - si de un aspect al dorintei sale energetice, libido-ul sau sau „pulsiunea vitala inspre un scop”, ca factor determinant al vietii sale.