Legile mecanicii clasice, nerelativiste sunt verificate de datele experimentale cand vitezele relative considerate au valori mult mai mici decat viteza luminii. In cazul vitezelor relative mai ridicate, comparabile cu viteza luminii, legile si principiile de baza trebuie sa fie modificate si reformulate in functie de o teorie mai generala. Mecanica clasica, nerelativista, constituie un caz limita al acestei teorii.
Aceasta teorie in care se formuleaza legile generale ale fenomenelor fizice in forma valabila si la viteze relative foarte mari ale corpurilor, pentru care legile formulate in fizica clasica prerelativista nu mai sunt confirmate de experienta, poarta numele de teoria relativitatii restranse.
Relativitatea restransa nu este o teorie fizica, in sensul ca ea nu este teoria vreunui fenomen particular. Teoria relativitatii restranse constituie, in esenta, o cinematica si ea formuleaza baza teoriilor care vor fi in mod obligatoriu “relativiste”, dar vor conserva domeniul lor explicativ particular.
Teoria relativitatii restranse este, esentialmente, opera lui Albert Einstein (1905); insa trebuie sa se sublinieze rolul important al precursorilor acestei teorii precum H. A. Lorentz, Jules Henri Poincare si Paul Langevin. Teoria relativitatii restranse se limiteaza la cazul sistemelor de referinta in miscare rectilinie uniforma unele in raport cu altele, limitare justificata in studiul fenomenelor unde influenta gravitatiei este neglijabila. De altfel, datorita acestui fapt ea poarta numele de teoria relativitatii restranse.
