Tudor Arghezi a fost considerat placa turnanta a liricii noi intuind cu siguranta aproape toate formele poeziei moderne: poezia fiorului religios, poezia sentimentului casnic, poezia vizionara, poezia universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia absurdului. Cu o putere inepuizabila de inventie artistica el a realizat o fuziune intre traditie si modernitate, s-a prezentat pana in ultimii ani de viata sub fete nebanuite, noul rasarind din ceva stravechi. Convins ca se afla neincetat in tinda – ca el este ucenicul ce trebuie sa staruie cu migala si neobosita truda asupra cuvantului, Arghezi a realizat o poezie originala.

Volumul Cuvinte potrivite – publicat in 1927 este pe buna dreptate un eveniment literar si apare cand Arghezi deja patrunsese in constiinta literara a vremii; aparitia este salutata de Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, G. Calinescu sau Felix Aderca care spunea: A aparut intre noi si cartea mult asteptata a poetului pe care de douazeci de ani il cauta, il suspina si il recita cu ochii inchisi sufletele insetate. Insetat de absolut, poetul cauta pe Dumnezeu, dovada a certitudinii perfectiunii. Este cuprins de indoieli, isi pierde rabdarea; neincetat cautam, speram, ramanand intre nadejde si indoiala, credinta si tagada, dupa cum reiese din majoritatea Psalmilor publicati in Cuvinte potrivite si ulterior.