In ultimele decenii, pe plan financiar am asistat la o proliferare a noilor instrumente financiare, ceea ce justifica o mai veche caracterizare facuta de James Tobin economiei mondiale: “o economie de hartie”. Amploarea inovatiei si a transformarilor structurale in sistemul financiar al tarilor dezvoltate au fost fara precedent: au aparut noi instrumente financiare, s-au creat noi piete de negociere si au aparut noi reglementari, succesiunea rapida a schimbarilor gasindu-si un sprijin necesar in “big bang”; de la reglementare in plan financiar s-a ajuns la dereglementare si apoi la re-reglementare, in conditiile in care autoreglementarea a continuat sa fie prezenta.

Inovatia financiara a fost definita ca un proces de creare (dezvoltare) a unor noi produse financiare; intr-o acceptiune mai larga, sunt inglobate noile metode de a mobiliza sau de a plasa fonduri banesti, sau dezvoltarea si evolutia unor noi organisme financiare. In consecinta, inovatia financiara se manifesta nu doar in contextul pietei de capital, ci al



intregii piete financiare: conturile NOW sau derivatele de credit, alaturi de finantarea unor achizitii (gen leverage buy-out), transferul electronic de fonduri si cardurile de credit, eurovalorile mobiliare, toate sunt rezultatul inovatiei financiare.

In literatura se face distinctia, in procesul de inovatie financiara, intre inovatiile de produse – care duc la aparitia de noi instrumente financiare – si inovatiile de procese – care au ca rezultat aparitia de noi tehnici de finantare. O clasificare a inovatiilor financiare dupa natura institutiilor implicate in proces, face distinctia intre inovatiile de sistem – rezultat al activitatii agentilor economici – si inovatiile de politica – apartinand autoritatilor statului.