Cand, mici campulugeni ambitiosi, Velculescu, Misu Vladescu si cu mine am venit la Bucuresti sa cucerim cununile liceului Lazar, asteptand sa cucerim ceva mai tarziu chiar orasul, ne-am dat seama de naivitatea noastra. Fuseseram cei dintai, cu diferente de ordinul sutimilor, la gimnaziul Dinicu Golescu. La matematice avusesem chiar un bun dascal, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detasam pe un fel de neant; aici la Lazar aveam de luptat cu o clasa in care provincia si capitala concentrasetoti premiantii lor. Apoi profesorii acestia de la Lazar nu prea semanau cu profesorii patriarhali de la Campulung. Eram in situatia unor franctirori supusi, fara nici o tranzitie, disciplinei draconice a vietii de regiment.

Sa rivalizam cu voi? Imposibil. Astfel eu am ramas sa invat numai la matematice. Tata Mosu s-a consacrat vocatiei lui de print al vietii. Singur Velculescu a continuat sa invete egal la toate.
Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastica. Ce legatura, ce filiatie intre aparitia aceasta de dresor al micilor animale care eram, inarmat pana in sinti cu un sarcasm rece, la panda, pentru a reprima pe loc orice inmuiere a atentiei si a disciplinei – si valetudinarul Ion Antonescu, cu lectiile lui impersonale, clasele lui somnolente ?