Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al V-lea i.e.n. Spre sfarsitul mileniului al IV-lea i.e.n. s-au inregistrat aici miscari masive de populatii nomade (bine cunoscute in istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti, kasiti etc.) care, coborand din regiunile muntoase, isi indreptau turmele spre bogatele campii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni in care incepeau sa migreze numele Aryanam, "tara arienilor" – ceea ce inseamna "a nobililor"; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata in Persia.



Organizarea militara si administrativa

Principalii stalpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia. Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – in care persanii si-au adus contributia lor originala in istoria civilizatiei si culturii.
Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creand detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din randurile popoarelor supuse, armata ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii persani isi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din randurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent il formau 10 000 de calareti de elita, care purtau numele de "nemuritori" (in sensul ca numarul lor trebuia sa ramana fix, acelasi).