Mirajul electricitatii a starnit imaginatia oamenilor inca din antichitate, din vremea lui Thales din Milet cand s-a observat ca unele substante dupa ce sunt frecate de alte materiale pot atrage corpuri mai usoare. Explicarea naturii electricitatii s-a lasat indelung asteptata. Progresele fizicii in acest domeniu incep sa fie evidente spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, cand au fost inteprinse experiente mai numeroase, mai ingenioase, iar apoi prin elaborarea teoriei electricitatii pe baza unui aparat matematic din ce in ce mai complex. Teoria electricitatii macroscopice a inceput sa se dezvolte abia dupa conturarea mecanicii clasice si descoperirea calcului diferential si integral si poate fi socotita si incheiata in cursul secolului al XIX-lea. Clarificarea naturii electricitatii, a purtatorului microscopic de sarcina electrica, a devenit o realitate la sfarsitul acestui secol, odata cu semnarea actului de nastere al fizicii atomice.



Corpurile care prin frecare ar capata proprietatea de a atrage alte corpuri au fost numite corpuri electrizate, iar ceea ce confera corpurilor aceasta proprietate a fost numita electricitate. In limitele unor conceptii naive se admitea existenta a doua fluide, unul pozitiv si altul negativ. Care ar conferi corpului electrizat tipul de electricitate. Mai tarziu Benjamin Franklin a presupus ca electrizarea corpului este efectul prezentei sau absentei unui singur tip de fluid: prezenta lui in exces, peste starea electrizata, confera corpului o electricitate negativa, iar absenta lui indica o incarcare cu electricitate pozitiva. Franklin a mai presupus ca fluidul negativ este compus din particule, indicand astfel modul de electrizare a sticlei si a ebonitei, cu 100 de ani inaintea descoperirii electronului.