Daca privim opera lui Eminescu din perspectiva comparativa a istoriei literare si tinand cont de criteriul cronologic, poetul ar face parte din ceea ce, in Italia si in Europa, poarta numele de a doua generatie romantica, sau romantica tarzie, ale carei limite si defecte sunt bine cunoscute, asa incat ceea ce etapa aurorala a romantismului adusese nou si fecund se va estompa pana la propria autoanulare, aproape am putea spune ca isi da replica lui insusi: sentimentul devine sentimentalism, noua viziune dialectica a istoriei ce permisese o lectura organica a acesteia, capabila deci sa conjuge trecutul si prezentul in marea matca a devenirii, se transforma acum de cele mai multe ori in simpla placere, chiar in prost gust, pentru traditia istorica, pentru foiletonul oleografic; spiritualismul devine pietism si retorica bigota.

Este evidenta, deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de marimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor menite sa alunge echivocul dat de un amalgam de tipare si teme, care se deduce, in mod gresit, din faptul ca Eminescu este contemporan acelei generatii. De aceea, inca de pe vremea lui Ramiro Ortiz e consacrata asocierea marelui poet roman cu Leopardi, cu intentia de a-l integra in mod implicit in matca majora a romantismului european. Daca pot fi comparati ca importanta, o comparatie a viziunii despre lume ce se desprinde din poezia fiecaruia impune totusi reliefarea unor deosebiri fundamentale.