La sfarsitul mileniului I al erei noastre, locul pe care se gaseste azi Halmagiu facea parte din formatia prestatala a lui Menumorut ce ingloba intreaga regia ceior trei Crisuri, apoi incepand cu secolul al XIII-lea: din comitatul Zarand.
Cele mai vechi documente scrise, cunoscute pana in prezent, descriu organizarea si administrarea comitatului Zarand exista din veacul al XIII-lea, deodata cu inceputurile de organizare feudala a Transilvaniei. La venirea ungurilor in Transilvania (secolul al XI-lea) ei au gasit aici organizatii voievodale prestatale alcatuiri administrative si politice ale poporului roman. in muntii Apuseni erau voievodate romanesti libere, iar in secolul al XIII-lea apar osti romanesti separate de cele ungare, participand la luptele impotriva bulgarilor.



Tot asa sunt amintiti romanii transivaneni si in luptele de la Kreussenbrun, in anul 1260 cu Otocar al II-lea, regele Boemiei.
In partea vestica a Transilvaniei obstile romane, cnezatele si voievodatele s-au bucurat de autonomie pana in secolele XIV-XV-lea. Cnezatul era condus de un cneaz, numit mai tarziu “jupan" (termen de origine slava), sau "jude" (termen de origine latina) si cuprindea mai multe sate a caror asezare geografica permitea o legatura intre ele. Cneazul era proprietar de pamant si avea si drepturi militare, judecatoresti si fiscale asupra locuitorilor cnezatului sau, in limita dreptului conferit de obiceiul pamantului. Cu timpul, o parte din cnezi a trecut in randurile nobilimii maghiare, prin innobilare cu diferite diplome.