O data cu inceputul decaderii Imperiului Otoman, marcat prin esuarea asediului Vienii (1683) si mai ales prin tratatul de la Karlowitz (1699) - care a consemnat pierderea unui urias spatiu de catre sultan in beneficiul imparatului de la Viena, noua granita stabilindu-se pe muntii Carpati - principatele Moldovei si Tarii Romanesti, vasale Portii, au devenit niste avantposturi ale ei in calea expansiunii Imperiului habsburgic si curand si in cea a Rusiei.

In noua situatie care se crease, Poarta otomana a considerat ca, pentru a-si apara mai eficient pozitiile, trebuia sa schimbe sistemul de domnie din cele doua tari, care - spre deosebire de teritoriile de la Sudul Dunarii supuse direct stapanirii otomane - isi aveau domni proprii, clasa conducatoare autohtona, administratie separata de imperiu si religia crestina aparata. In consecinta, incepand din 1711 in Moldova si de la sfarsitul anului 1715 in Tara Romaneasca, in cele doua tari au fost numita direct, fara a tine seama de opinia boierimii autohtone, domni recrutati in general din Fanar - cartier din Constantinopol. Aceast sistem sau regim fanariot a durat pana in 1821.