Ideea concesionarii unui bun public a fost prezenta inca din dreptul roman, insa fundamentele institutiei concesionarii pentru bunurile private se regasesc abia in Evul Mediu. Dupa caderea Imperiului Roman, se incetateneste obiceiul de a transforma folosinta pamantului in ceva perpetuu, bazat pe un contract si in schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea si folosinta, iar proprietarul originar putea pastra proprietatea bunului concesionat. Asupra acestor pamanturi guvernau concomitent doua drepturi perpetue ,si anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, si dreptul concesionarului, care avea domeniul util.

Cu timpul, dreptul concesionarului capata forta, pe cand cel al seniorului devine tot mai simbolic, incepand sa fie uitat. Asa se explica de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redeventa pe care trebuia sa o plateasca seniorului este o sarcina apasatoare si cei care primeau redeventa incep sa fie priviti ca niste paraziti sociali. in Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursa de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice si modalitate de rasplatire a loialitatii.