Ca ramura a socilogiei, sociologia culturii are functii proprii, explorand, prezentand, aplicand si analizand fenomenele si procesele culturale ce au loc in societate, patrunzand in esenta lor, descifrand cauzele si legitatile care determina dinamica acestor procese, tendintele lor de dezvoltare, examinand critic contradictii ce le-ar devia sensul si propunand solutii optime necesare factorilor de decizie. Preocuparile sociologiei culturii sunt dirijate in directia examinarii esentei si specificului culturii. Constituirea sociologiei culturii ca disciplina specializata a fost urmata de aparitia unor ramuri ale sale care studiaza cu precadere unul sau altul din domeniile culturii: sociologia artelor, literaturii, invatamantului, stiintei, comunicatiilor de masa etc.



In teatru, ca si in celelalte arte exista diferite statistici. Stiinta (disciplina) care permite prevederea evolutiei acestuia este sociologia teatrului. Este greu sa discutam despre teatru, la orice nivel ar avea loc discutia, fara a face apel la titluri. Limbajul titlurilor se caracterizeaza prin ambiguitate, pentru ca orice titlu este semnificantul unui dublu sens: uzual si specific. Titlurile pieselor de teatru alcatuiesc in limbaj specific. Limbajul titlurilor se suprapune partial limbii pe cand limbajul onomastic, nu. Titlul unei piese exprima ceva din caracterul acesteia, avand mai multe functii:
- Functia informationala - titlul este mesajul unui mesaj. El transmite publicului stirea ca exista o piesa, ca aceasta poarta acea denumire. Exemplu: piesa “Hamlet” care a avut avanpremiera la 22 iunie 2002.
- Functia publicitara – orice titlu urmareste printre altele sa atraga atentia asupra piesei pe care o desemneaza. Publicitatea teatrala contemporana isi incorporeaza titlul piesei ca pe unul din elementele ei fundamentale.
- Functia incitatoare – decurge din cea publicitara, dar nu coincide cu ea. Pe masura ce se dezvolta o cultura a publicitatii, creste in intensitate si functia incitatoare a titlurilor.