Inchis in magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, in piese care palpita, aspirand la unitate.

Marele intreg descompus in fragmente, care numai la un prim nivel al abordarii arata risipire si lipsa de armonie, a trecut prin aceasta jertfa din pricina incapacitatii omului de a percepe totul altfel decat prin fragment, deoarece intregul nu concorda cu omul, dupa Victor Hugo. Exista la Eminescu, mai intai, un spatiu mitic. Eroul liric, personajul, intra intr-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum si o lume a celor morti. Intre ele, ca un purgatoriu si ca un spatiu specific, se afla taramul celor si vii si morti, in egala masura. Arald si Maria (Strigoii), de pilda, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii si sunt dotate cu o prezenta fizica.