Poezia a aparut la 1 aprilie 1873 in Convorbiri literare.
Aparent numai, in joc sagalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anuntand inca de pe acum, poemul Luceafarul. In aceasta mica piesa lirica se confunda doua moduri diferite de a concepe viata.
Discrursul liric, scris sub forma unui dialog intre poet si iubita sa, arata distanta enorma dintre modul de a concepe viata al fetei, pentru care viata inseamna bucurie, iubire si al poetului pentru care viata inseamna cunoastere, aspiratie spre absolut. Este vorba in fond de eterna oscilatie a omului intre materie si spirit, idee si instinct. Aceasta contradictie apare inca din primele versuri prin reprosul fetei, adresat poetului:
Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?

Versurile definesc ruperea de realitate a tanarului, preocuparea pentru spirit, pentru abstractiuni. Treptat se contureaza profilul moral, intelectual al omului superior, deprins de bucuriile simple ale vietii.
Epitetele folosite de poet dobandesc valoare de simbol: campiile Asire sugereaza cultura vasta, intunecata mare sugereaza tainele genezei, piramidele-nvechite sugereaza eternitatea creatiei umane.
Chemarea fetei exprima in fond cea mai irezistibila chemare a vietii, care apare in drumul creatorului, al omului superior, obsedat de absolut.