Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul sau volum de poezii Plumb, prin care se impune ca un poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua in poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte. Motivelor florale si insinuanta de melancolie ale lui Anghel, celor exotice si fanteziste ale lui Minulescu, Bacovia le-a alaturat peisajul varstelor geologice, decorul asezarilor lacustre, ca si viziunile provinciale mohorate si funeste din Plumb.

Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput - cum avea sa scrie E. Lovinescu - "o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele scufundate in noroaie eterne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si bucuria panoramelor, o atmosfera de plumb, in care pluteste obsesia mortii si a neantului o descompunere a fiintei organice".