In ultimii ani ai secolului XX in Psihologia dezvoltarii se punea accentul pe formarea serviciului psihologic, indreptat spre acordarea ajutorului practic multidirectional copiilor, parintilor, profesorilor si altor persoane legate de problemele dezvoltarii, educatiei si instruirii copiilor. Ca rezultat in aceasta sfera s-a produs un progres, care poate fi caracterizat ca un pas important in domeniul psihologiei, satisfacind cerintele practicii reale. Un exemplu poate fi aparitia si formarea ca disciplina aplicata individuala – Psihologia aplicata a instruirii (Dubrovina, 1991; Psihologia aplicata... 1997).

Insa incercarile de a folosi Psihologia Dezvoltarii ca baza stiintifica pentru organizarea unei largi practici de consultatie s-a lovit de unele greutati. Apelarea nemijlocita a psihologilor la problemele practice ale copiilor – in toata diversitatea lor si complexitatea concreta – n-a putut sa nu gaseasca neajunsuri in cunostintele existente. Si daca la inceputul anilor 1970-1980 greutatile se simteau mai intii de toate in instrumentariul de diagnosticare si lucrul de corectie, atunci in masura elaborarii si acumularii intensive a mijloacelor metodice corespunzatoare tot mai evidenta devenea existenta insuficientei propriei baze teoretice.