Religia geto-dacica avea un caracter de cunoastere (Iocdanes, Getica, XI, 69-70) si de formare a unor deprinderi de viata morale. Din pacate, lipsa, nu tocmai nevinovata cred, a izvoarelor scrise privitoare la religia si organizarea ei la daci, obliga sa cercetam atent ceea ce a mai ramas si chiar sa reconstituim, prin diverse mijloace ceea ce a mai ramas necunoscut. Din ceea ce s-a mai pastrat, incepand cu Herodot, literatura antica, printr-un sir intreg de marturii onorabile pentru daci, releva caracterul de popor de tarani:asezati "destoinici, supusi statornici si cu frica de Zeul lor ,amarati de vecini cu nesfarsite razboaie si pradaciuni, si salbaticitii ei insasi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la razboi, indeosebi insa cu bun simt si mereu intorsi la stravechea lor credinta optimista in Zeu si in oameni.



Credinta lor in nemurire care ii desparte de ceilalti traci si de greci oranduirea lor sociala, cumintenia vietii lor, toate arata un popor sedentar si linistit, care nu cere decat sa fie lasat in pace. Spiritul de disciplina, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cat si iubirea constienta si chibzuita de patrie, alaturea de vitejia tenace aratata sub Decebal, ii ridica mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. indeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decazuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pana in vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sa prelungeasca in timp antipatia acestrala, simtita pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora.