In secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoasterea independentei tarii de catre imparatul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internationala. Aceasta – mai ales dupa ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunarii (Stiria, Carinthia, Craina), intinzand hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea – dupa ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se uneasca intr-un singur stat.



Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 – 1378) si Vaclav IV (1378 – 1419) au devenit totodata si imparati ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotarat arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemultumirile mestesugarilor, a plebei orasenesti si a taranilor au dus – ca urmare si a propagandei exponentilor reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga – la izbugnirea marelui razboi taranesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka.

In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o „cruciada” impotriva husitilor. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. Dupa care, a urmat alte patru „cruciade” pana cand dupa optsprezece ani de lupte rasculatii „taboriti” au fost infranti, in 1437, iar „calixtinii” in 1485.