I. Luptele impotriva ereziilor in primele doisprezece secole ale crestinitatii



Apostolii erau extrem de preocupati de felul in care isi transmiteau invataturile: orice varianta proprie, chiar proclamata de ingeri ai Raiului, era considerata un pacat mare. Cu toate astea, apostolul Paul, in cazul ereticilor Alexandru si Hymeneus, nu a revenit la vechile pedepse cu moartea, ci doar I-a exclus din comunitate. De fapt, crestinii primelor trei secole nici nu concepeau alta atitudine.
Tertullian spune ca : “Humani iuris et naturalis potestatis, unicuique quod colere, nec alii obest aut prodest alterius religio. Sed nec religionis est religionem colere, quae sponte suscipi debeat, non vi.”. Cu alte cuvinte, el ne spune ca legea naturala permite oricarui om sa-si urmareasca vocea interioara, in practica unei anumite credinte, din moment ce este o chestiune de proprie vointa, nu de fortare.

Totodata, Celsus acuza pe crestini de persecutia disidentilor cu moartea, arderea pe rug si tortura, acesta bazandu-se pe Vechiul Testament. Ca replica, Origen este multumit cu a spune ca trebuie sa existe o distinctie clara intre crestini si evrei deoarece urmeaza invataturile a doua figuri religioase diferite: Iisus si Moise. Adevarul este ca, la momentul respectiv, devenise deja imposibil sa fii evreu crestin deoarece nu se mai supuneau in totalitate legilor moizaice. Astfel, ei nu mai erau liberi sa-si omoare dusmanii si sa arda violatorii legii crestine.
Sfantul Ciprian din Cartagina, desi inconjurat de nenumarati schismatici si crestini fatarnici, a dat la o parte sanciunile din Vechiul Testament, care pedepsea rebelii impotriva preotilor, cu moartea: “Nunc autem, quia circumcision spiritalis esse apud fideles servos Dei coepit, spiritali gladio superbi et contumaces necantur, dum de Ecclesia ejiciuntur.”. Religia era de natura spirituala, astfel incat si sanctiunile luau acelasi caracter, iar excomunicatul a inlocuit moartea.